Harta meseriilor care dispar. Câte ateliere de pălării, ceasornicării și legătorii mai are Iașul

* într-un oraș în care noul a devenit reflex, micii meseriași sunt  pe cale de dispariție * cu doar două ateliere de pălării, câteva ceasornicării și legătorii de carte, Iașul cam uită de meșteșuguri * cu toate astea, încă mai sunt pălării refăcute la comandă, ceasuri elvețiene readuse la viață, cărți vechi recusute în cotoare noi și pantofi salvați de la coșul de gunoi

Iașul are încă pălărieri. Dar nu în sensul vechi, cu vitrină de cartier și stive de fetru mirosind a abur și lipici. Pălărierul de azi e atelier: lucrează pe comandă, pe măsură, pe mesaj privat, cu fotografii și probe. Julie Jou, de pildă, lansează atât ideea de „comandă specială”, cât și gestul rar al reparației – recondiționarea unei pălării aduse de client, semn că meseria nu e doar design, ci și reparație în sensul clasic. În același Iași, Atelier Mella’s Hat apare ca un alt punct vizibil al meșteșugului, inclusiv prin prezențe precum World Hat Walk – un fel de „ieșire în lume” a unei meserii care nu mai trăiește din flux, ci din comunitate. Iașul are doar două ateliere active de pălării, un număr mic, dar suficient cât să înțelegi fragilitatea unei meserii.

 La ceasornicărie, paradoxul e altul: cererea există, mai ales pentru service de finețe, însă meseria rămâne dependentă de câțiva oameni cu formare rară. Ceasornicărie Iași oferă servicii complete, iar prezența e confirmată inclusiv prin listări oficiale de service center în industrie. În același ecosistem local există și alte ateliere vizibile public (de tip „Atelier Ceasornicărie” pe social media). La o privire aruncată pe agregatoare de prestatori, în Iași apar 4 ceasornicari, o cifră mică pentru un oraș mare, dar perfectă pentru a înțelege cât de concentrată e meseria.

Legătoria de carte e poate cea mai tăcută dintre aceste ocupații. Nu strigă. Nu are lumină de vitrină. Lucrează cu cereri discrete: diplome, teze, albume, arhive, cărți vechi. Dar Iașul încă are astfel de mâini. Există trei ateliere care au servicii de legătorie și recondiționare, care vorbesc explicit despre meseria de legător de carte. Cele mai multe s-au închis în timp poate și pentru că tipografiile au preluat și serviciile de legătorie.

Iar cizmăria, cea mai „de cartier” dintre toate, trăiește astăzi într-un amestec ciudat: ateliere vechi care se sting și servicii noi care vin cu limbaj de „recondiționare”, „detailing”, „lux repair”. Există ateliere tradiționale cu vechime declarată și prezență publică locală, dar și servicii care se poziționează modern (curățare/igienizare, reparație + livrare). În agregatoare, Iașul apare cu 15 ateliere de reparații încălțăminte care mai funcționează vizibil în oraș.

 Când pui aceste cifre una lângă alta, Iașul arată ca o hartă a retragerii. Cu câțiva pălăriei, ceasornicari, legători de carte și cizmari, orașul încă mai are o cultură a reparației, dar se sprijină pe puțini oameni, pe spații mici și pe o transmitere fragilă.

Astfel de meserii nu dispar fiindcă nu mai sunt utile, ci pentru că nu mai au cui să dea mai departe meșteșugul, nu mai au loc în economia de viteză și pentru că, încet, orașul își pierde obiceiul de a repara. Într-un atelier de pălării, într-o ceasornicărie sau într-o legătorie ascunsă pe o stradă liniștită, Iașul vechi nu se plânge. Doar muncește, încet, ca să mai țină ceva în viață.

Dan DIMA