În fiecare toamnă, Iașul se transformă într-un ring de dans al proprietarilor de apartamente și al agenților imobiliari. Sute de anunțuri dispar în câteva ore, iar prețurile cresc ca la bursă. Copou rămâne magnetul principal, cu chirii de 400–450 de euro pentru o garsonieră sau un apartament cu o cameră, iar zona Palas nu este departe, cu oferte rare sub 400 de euro. Piața centrală, Podu Roș sau Gară se vând ceva mai ieftin, dar și aici studenții plătesc între 270 și 350 de euro pentru o locuință decentă. În cartierele mai „domestice”, precum Alexandru cel Bun, Bularga sau Mircea cel Bătrân, prețurile pot coborî spre 240–250 de euro pentru o cameră, însă cererea e uriașă și locurile dispar rapid. Tătărași sau Păcurari, odinioară considerate periferii, au ajuns la rândul lor să se apropie de 400 de euro pentru două camere, semn că valul studențesc a redesenat complet harta orașului.

Calculele sunt simple și dure

Un student care închiriază plătește în medie între 300 și 400 de euro lunar pe cazare. Dacă adăugăm mâncarea, transportul, utilitățile și ieșirile inevitabile în oraș, bugetul lunar sare fără probleme de 600 de euro. Într-un an universitar, înmulțit cu zeci de mii de studenți chiriași, rezultă o injecție financiară de ordinul sutelor de milioane de euro, bani care hrănesc dezvoltatorii, cafenelele, restaurantele, magazinele și transportul local.

Dar imaginea nu este completă fără un detaliu esențial: nu toți cei 50.000 de studenți contribuie la explozia imobiliară. Mulți sunt ieșeni, rămân acasă și nu alimentează direct piața chiriilor. Alții aleg căminele universitare, unde tarifele sunt încă sub pragul de 100 de euro pe lună, un preț de neatins pentru piața liberă. Tocmai de aceea, estimările arată că doar jumătate dintre studenți sunt implicați direct în mecanismul imobiliar, însă impactul lor este suficient pentru a ține orașul în mișcare.

Cine câștigă? Proprietarii de apartamente, agențiile imobiliare, dar și o întreagă rețea de servicii conexe. Cine pierde? Studenții care se văd obligați să trăiască la standarde europene cu salarii românești și părinții lor, care duc pe umeri povara financiară. Iașul nu mai trăiește doar din tradiția sa universitară, ci din banii aduși de fiecare val de tineri care se mută aici pentru studii.

Adevărul crud este că orașul a devenit dependent de „industria studentului”. Fără acești bani, piața imobiliară s-ar prăbuși, cafenelele ar rămâne goale, iar economia locală și-ar pierde pulsul. Iașul respiră prin plămânii studenților, dar îi obligă să plătească scump pentru fiecare gură de aer.

Dan DIMA