Legenda Mărțișorului, firul răsucit care a plecat din povești și a ajuns până la UNESCO

* la fiecare 1 Martie, primăvara intră în lume cu un semn mic: șnurul alb-roșu, dăruit ca noroc, ca ocrotire, ca început * legenda îl leagă de Baba Dochia și de „zilele Babei”, iar drumul lui, din sat în oraș, din copilărie în gesturile oamenilor mari, e atât de viu, încât astăzi tradiția e recunoscută și la UNESCO, fără ca povestea să-și piardă căldura

Martie nu vine ca o veste mare. Vine ca o atingere. Ca lumina aceea subțire care se strecoară dimineața pe obraz și te face, pentru o clipă, să crezi că mai poți. De aceea Mărțișorul nu e doar un obiect: e o promisiune mică, prinsă în piept, ca să nu uiți că primăvara începe întâi în inimă și abia apoi în pomi.

În tradiția populară, 1 Martie nu e o zi oarecare. E pragul dintre iarnă și noul an agrar, ziua în care natura se trezește, dar încă se răzgândește. Tot atunci este prăznuită, în calendarul creștin, Sfânta Evdochia (Dochia) – nume care, în cultura românească, s-a așezat ca o punte peste o poveste mult mai veche: Dochia, stăpâna simbolică a începutului de primăvară, a capriciilor vremii și a răbdării omului.

Și cine altcineva ar putea stăpâni începuturile capricioase, dacă nu o femeie? Așa apare Baba Dochia în legendă: un personaj care ține în mâini nu doar vremea, ci și rânduiala acelor zile schimbătoare, „Babele”.

Legenda o vede urcând muntele cu turma, îmbrăcată în cojoace grele. E frig, e vânt, e iarnă încă. Apoi, de la o zi la alta, vremea se îndulcește. Soarele pare că promite. Și Dochia, obosită de povară, începe să-și lepede cojoacele, unul câte unul, ca și cum ar lăsa în urmă tot ce a apăsat-o. Numai că martie e martie: când îți vine să crezi că ai scăpat, frigul poate întoarce încă o dată cheia în ușă. Iar povestea o oprește pe Dochia, împreună cu turma, într-un ger năprasnic.

De aici s-au născut și „zilele Babei” – primele zile de martie, pe care oamenii și le aleg ca pe un semn: dacă ziua e senină, așa să-ți fie și anul; dacă e mohorâtă, să ai grijă, să fii răbdător, să nu te grăbești. Nu e prognoză. E felul vechi al lumii de a pune ordine în imprevizibil și de a-și îmblânzi frica prin ritual.

Mărțișor, fiul Dochiei

Și tot aici, în același țesut de legendă, apare o altă nuanță pe care bătrânii au spus-o uneori simplu, ca pe un adevăr: Mărțișorul este fiul Babei. Nu un fiu „de sânge”, ci un fiu de simbol: copilul lui martie, născut din firele torsului, din trecerea dintre alb și roșu, dintre iarnă și primăvară. Dacă Dochia e asprimea care încă stă la ușă, Mărțișorul e semnul mic că ușa se deschide.

Se spune că Dochia torcea, cum torceau femeile lumii de atunci, ca și cum din degete se făcea timp. Și, într-o zi, ar fi găsit un bănuț pe drum, pe care l-a prins de firul tors. Așa ar fi apărut mărțișorul: o monedă legată de un șnur din două fire răsucite, unul alb și unul roșu. Alb ca zăpada care încă nu pleacă. Roșu ca viața care se întoarce.

Părinții îl prindeau copiilor la gât sau la mână, ca să-i ferească de rău și să le aducă noroc. Mai târziu, obiceiul s-a extins de la copii la tineri, de la familie la comunitate, de la sat la oraș. Șnurul a rămas același, dar darul s-a schimbat odată cu vremurile: bănuț, mică podoabă, floare, simbol, inimă, noroc – fiecare generație și-a spus povestea în felul ei.

Și există, la final, un gest care închide cercul: mărțișorul nu se aruncă, nu se uită, nu se rupe grăbit. În multe locuri se poartă până la 9 martie, în altele până înflorește primul pom. Apoi șnurul se leagă de o ramură tânără, ca norocul să prindă muguri, ca promisiunea să se vadă, ca primăvara să nu rămână doar o idee.

Iar faptul că firul acesta, atât de simplu, a ajuns să fie recunoscut și la UNESCO nu e un motiv de laudă rece, „de vitrină”. E doar o confirmare că poveștile care țin oamenii împreună nu îmbătrânesc. Se înnoiesc, ca martie însuși.

Mărțișorul rămâne, poate, cea mai delicată formă de tandrețe publică: un semn mic, dăruit fără explicații, pentru cineva care are nevoie să-și amintească, încet, fără zgomot, că zâmbetul se poate întoarce. Și că primăvara, uneori, începe cu un fir răsucit.

Maura ANGHEL