Ovideniile, Ziua Luminii și începutul iernii

* în fiecare an, pe 21 noiembrie, când frigul începe să prindă putere, în casele creștinilor ortodocși se aprind lumânări, se coc plăcinte cu varză și dovleac, se adună pomenile pentru morţi * calendarul bisericesc marchează Intrarea Maicii Domnului în Biserică, iar oamenii numesc sărbătoarea, după vechiul grai, Vovidenia sau Ovideniile * cunoscută drept Ziua Luminii, bătrânii spun că la această sărbătoare „se deschide cerul”, iar iarna își intră cu adevărat în drepturi

În satele Iașului, începutul iernii nu se măsoară doar în grade scăzute, ci în lumânări aprinse, plăcinte împărţite şi nume de morţi rostite cu grijă. De Ovidenii – Ziua Luminii – cerul se spune că se deschide pentru o clipă, iar oamenii, între rugăciune şi rânduieli vechi, ţin încă vie o punte nevăzută între lumea de aici şi cea de dincolo.

Ce prăznuim la Ovidenii

Din punct de vedere religios, praznicul amintește aducerea Maicii Domnului la templu, un moment de încredințare, de punere sub ocrotirea lui Dumnezeu. În tradiția populară, însă, peste această semnificație se așază un strat bogat de credințe, ritualuri și gesturi mărunte care dau consistență comunității.

Se spune că, în noaptea de Ovidenii, cerul se deschide pentru o clipă, animalele capătă darul vorbirii, iar minunile pot fi văzute doar de cei „cu sufletul curat”. Este o sărbătoare de prag: între toamnă și iarnă, între lumea celor vii și lumea celor plecați, între frică și încredere. Ritualurile care se fac acum au menirea de a aduce lumină în casă și în om, dar și de a ține la distanță duhurile rele care „umblă mai cu putere” în nopțile lungi de iarnă.

Pomană pentru morţi și lumânările care nu se sting

Ovideniile sunt una dintre marile zile de suflet din Postul Crăciunului. La sat, gospodinele pregătesc plăcinte cu varză sau cu dovleac – vărzări, cum li se spune în unele sate – și le dau de pomană pentru cei adormiți. Alături de plăcinte, se duc colaci și lumânări aprinse.

Se crede că lumânările aprinse la Ovidenii ajung „dincolo” și nu se mai sting niciodată, că lumina lor îi călăuzește pe cei morți prin întunericul lumii de apoi. De aceea, oamenii aprind câte o lumânare pentru fiecare răposat din familie, cu gândul că această lumină va fi comoara lor pe cealaltă lume.

O atenție aparte este acordată celor care au murit „năprasnic”, fără pregătire, în accidente sau împrejurări grele. Pentru ei, lumânarea de Ovidenii este, în credința populară, singura șansă de a nu mai rătăci „numai în nopțile cu Lună plină”, ci de a găsi un drum mai blând.

Usturoi la ferestre și puterea Ierburii fiarelor

De la Ovidenii încolo, încep și ritualurile de protecție a casei. Ușile, ferestrele, paturile și locurile de culcare se ung cu usturoi, pentru ca vrăjile, farmecele și „răutatea oamenilor” să nu se poată lipi de gospodărie. Este, de fapt, un fel de hotar magic, tras cu mijloacele simple ale satului: usturoiul, lumânarea, rugăciunea.

Etnografia populară păstrează și credința că, în dimineața de Ovidenii, înflorește Iarba fiarelor – o plantă miraculoasă, invizibilă ziua, dar care, în noapte, strălucește ca o flacără roșiatică sau argintie. Se spune că are puterea să înmoaie fierul și să deschidă orice lacăt. Crește în locuri greu accesibile – pe stânci, în desișuri de pădure, în locuri mlăștinoase – și este otrăvitoare: vitele care o pasc mor, iar dacă un cal calcă peste ea, potcoavele i se desprind.

În imaginarul țărănesc, Iarba fiarelor nu este doar o curiozitate botanică, ci simbolul unei forțe care poate rupe orice lanț, dar care nu se lasă găsită și folosită oricum. Doar cei „știutori”, fermecătoarele, vracii și vrăjitorii, spune tradiția, încep de la Ovidenii să-i caute urmele și să-şi facă vrăjile.

Plăcinte, covașă și daruri împărțite prin vecini

În satele Iașului, această zi este legată strâns de bucătăria de post, dar bogată în savoare. De la Ovidenii, femeile încep să coacă intens plăcinte cu varză și cu dovleac, pe care le duc de pomană sau le trimit prin vecini. Nu e vorba doar de un gest de generozitate, ci și de un mod de a pune în mișcare binecuvântarea: „cum se împarte plăcinta, așa să se împartă și binele peste casă”.

Alături de plăcinte, în unele sate se pregătește covașa – o băutură tradițională, făcută din mălai și făină de grâu, fiartă și lăsată să prindă un gust dulce-acrișor. Covașa se împarte prin vecini pentru ca vacile să fie lăptoase în anul ce vine. În alte zone, este transformată în turtă, din care fiecare membru al familiei trebuie să guste, pentru a fi ferit de strigoi, boli și sperieturi.

În spatele acestor gesturi, aparent mărunte, se află o filosofie simplă: ceea ce împarți se întoarce, binele trimis în comunitate se revarsă înapoi peste casă și peste animale, peste câmp și peste copii.

Tradiţii care se sting și lumina care rămâne

În multe sate, doar bătrânii mai știu toate rânduielile de Ovidenii. Ei merg la biserică, aprind lumânări pentru fiecare mort din neam, pregătesc plăcinte de pomană, fac covașă. Generațiile tinere, plecate la oraș sau prin străinătate, nu mai au timp sau dispoziție să ducă mai departe aceste obiceiuri, deși le poartă, uneori, vag, în memorie.

„Câți morți ai, atâtea lumânări aprinzi, că asta e lumina pe care o vor avea pe lumea cealaltă”, spun bătrânele. Într-o frază, se adună esența acestei zile: responsabilitatea nevăzută față de cei care nu mai sunt, grija discretă pentru cei rămași și credința că lumina nu se pierde, ci doar se mută dintr-o lume în alta.

Maura ANGHEL