Satele care mor în tăcere. Ultimii agricultori din Iași

* în județul Iași, satul tradițional se prăbușește încet, fără zgomot și fără martori * bătrânii care mai știu să vorbească cu pământul pleacă pe rând, lăsând în urmă gospodării goale și ogoare părăsite * unele așezări mai numără doar câteva zeci de suflete, în timp ce terenurile agricole sunt înghițite de cartiere rezidențiale * este sfârșitul unei lumi care dispare sub ochii noștri

Pe ulițele multor sate din Iași nu mai vezi copii alergând, ci doar iarbă crescută sălbatic peste urmele de pași. În curți, câte un bătrân mai privește cu ochii tulburi spre grădina care odinioară hrănea o familie întreagă. Ei sunt ultimii agricultori vii: oameni care încă știu să citească norii, să prindă clipa semănatului, să recunoască dintr-o privire dacă pământul va rodi. O știință pe care nici o aplicație digitală și nici o fermă industrială nu o pot înlocui. Dar această cunoaștere moare împreună cu ei.

Satele care abia mai respiră

În județul Iași există sate care par desprinse dintr-un manual al dispariției. Alexești, din comuna Plugari, are doar 44 de locuitori – cât un singur bloc dintr-un cartier muncitoresc. Tot în aceeași comună, satul Onești a rămas cu 181 de suflete, iar Curagău, din comuna Victoria, mai adună doar 163 de oameni. Spre nord-est, Filiași, din comuna Bivolari, se menține la 67 de locuitori, în timp ce Coasta Măgurii, din comuna Andrieșeni, mai are 228 de locuitori. La Curagău, în tot satul, sunt 15 copii. „Nici la slujba de duminică nu vin prea mulți, Dacă se adună vreo 40 suntem deja destui”, a spus nea Vasile, un sătean de-al locului. Așa e lumea acolo, îmbătrânită și prinsă între dealuri cu livezi și vii, dingurele care arată că mai sunt totuși gospodari în zonă.

Aceste sate sunt reperele extreme ale depopulării: locuri unde clopotele mai bat doar pentru o mână de familii, unde ulițele rămân pustii, iar școlile s-au închis de ani buni. Ele sunt fragmente de memorie vie ale Moldovei tradiționale, dar tot mai fragile, tot mai aproape de stingere.

Agricultura îngropată sub betoane

În jurul municipiului Iași, acolo unde altădată se întindeau vii și ogoare, acum se ridică blocuri și cartiere cu reclame lucioase. Pământul care hrănea sate întregi este parcelat și vândut la metru pătrat. Dincolo de lozinci precum „viață premium” sau „stil modern”, realitatea e simplă: terenurile agricole sunt înghițite de beton, iar agricultura devine o fotografie veche din manualele de istorie. Cartierele noi nu aduc viață rurală, ci o urbanizare grăbită, fără rădăcini și fără memorie. Acolo unde odinioară se ridica grâul, astăzi se ridică șantiere. Blocurile nu știu să rodească, iar odată cu ele dispare și legătura organică dintre om și pământ.

Tinerii care nu se mai întorc

Exodul tinerilor este rana deschisă a satului. Mulți pleacă la Iași pentru studii sau în alte orașe pentru joburi mai sigure. Cei mai curajoși emigrează, convinși că viitorul lor nu are loc în bătătura bunicilor. Cei mai mulți nu se mai întorc nici măcar de Crăciun sau de Paște.

Iar puținii care rămân nu au resurse să facă agricultură în condiții decente. Lipsa infrastructurii, birocrația și lipsa unei piețe de desfacere îi sufocă. Cum să concurezi cu marile exploatații industriale, când tu arai cu tractorul tatălui și vinzi marfa pe marginea drumului? Agricultura de subzistență, odinioară coloana vertebrală a satului, a fost împinsă la marginea supraviețuirii.

Ultimii agricultori din Iași pleacă pe rând. În urma lor rămân case goale, unelte ruginite și câteva amintiri pe care nimeni nu le mai ascultă. Cu fiecare înmormântare, dispare și o bucățică din identitatea acestui pământ.

Nu mai vorbim doar de cifre reci sau de un fenomen demografic. Este vorba de o ruptură de identitate. Fără țăran, fără brazdă, fără ritualurile simple care legau omul de pământ, Iașul nu pierde doar hectare. Pierde rădăcina care l-a ținut viu.

Maura ANGHEL