Seara care începe cu un arcuș și se termină în inimă. Despre muzica de cameră și misterul apropierii

La începutul lunii mai, Iașul capătă o vibrație aparte. Nu e vorba de forfota florilor sau de ritualurile domestice ale primăverii, ci de ceva mult mai subtil: o undă muzicală care se strecoară și se ridică încet, ca o rugăciune neterminată, către inimile celor care știu să asculte. Între 4 și 8 mai, sub semnătura Filarmonicii Moldova, Iașul devine gazda Festivalului Internațional de Muzică de Cameră – ediția 2025, o sărbătoare a rafinamentului, a intimității sonore și a întâlnirii fără intermediar cu muzica. Evenimentul va avea loc ăn aula Bibliotecii „Mihai Eminescu”.

Există un anume firesc în revenirea acestui festival, o formă de respirație culturală care se sincronizează cu pulsul orașului. Sub cupola Aulei Mihai Eminescu, unde ecoul pașilor poartă parcă în el fragmente de sonate uitate, muzica de cameră reînvie ca un limbaj secret între suflet și tăcere. Deși tăcută în aparență, muzica de cameră are ceva din intensitatea unei confesiuni – e un dialog purtat între interpreți, dar adresat nouă, celor care ascultăm ca și cum am citi o scrisoare personală.

Organizat în exclusivitate de Filarmonica „Moldova”, acest festival e mai mult decât un șir de concerte – e o tradiție cultivată cu migală, ca o grădină în care fiecare interpret e o floare rară, crescută cu grijă și lumină. Născut dintr-o inițiativă inspirată a maestrului Bujor Prelipcean, Festivalul de Muzică de Cameră s-a desprins, începând cu 2014, din forma sa anterioară – Festivalul de Cvartet – și a devenit un reper cultural, nu doar pentru Iași, ci pentru întreaga Românie.

Programul din acest an e o demonstrație elegantă de echilibru între clasic și modern, între familiaritate și descoperire.

Duminică, 4 mai, violoncelistul Roberto Trainini și pianista Stella Pontoriero deschid seria recitalurilor cu lucrări semnate de Castelnuovo-Tedesco, Stravinski și Brahms. Un debut ca un poem sonor, în care instrumentele nu doar cântă, ci se caută, se însoțesc, se provoacă.

Luni, 5 mai, Luz Leskowitz și Misa Hasegawa readuc în lumina scenei dialogul etern dintre vioară și pian, cu partituri din Mozart, Beethoven și César Franck – o seară care promite nu doar virtuozitate, ci și căldura umană a unei muzici care a trecut prin secole fără să-și piardă suflul.

Marți, 6 mai, vine rândul Cvartetului Ad Libitum, în formula Azoiței, Mereuță, Bișoc și Papa, să redea cu sensibilitate trei lucrări mozartiene, toate în tonalități solare, de primăvară. E ceva aproape ritualic în ascultarea unui cvartet – ai impresia că fiecare voce își spune povestea, dar toate se leagă într-un discurs comun, ca într-o familie muzicală.

Miercuri, 7 mai, soprana Sophie Negoiță și pianistul Jansen Ryser ne invită într-o lume a poeziei vocale, cu lieduri din nordul Europei și din repertoriul romantic german. Vocea devine instrument, iar pianul – spațiu de rezonanță pentru trăiri fragile, dar profunde.

Joi, 8 mai, festivalul se încheie cu un recital de mare impact: Andrei Ioniță, unul dintre cei mai apreciați violonceliști români ai momentului, însoțit de Edit Arva la pian, propune un program intens și emoționant – de la delicatețea lui Schumann, la dramatismul lui Șostakovici, trecând prin valurile senzuale ale dansului oriental imaginat de Rahmaninov.

Cinic vorbind, în epoca vitezei, muzica de cameră ar putea părea anacronică. Și totuși, nu e nimic mai contemporan decât această formă de profunzime împărtășită – câțiva muzicieni, un public atent și o poveste spusă fără microfoane, fără ecrane, fără filtre.

Cinci seri de frumusețe, cinci seri în care arcușul, clapele și respirația reușesc să ne aducă împreună – nu doar în sala de concert, ci în același fel de a simți. Muzica de cameră nu strigă, nu impresionează cu efecte; ea apropie, reînvie, deschide.

Și poate că asta e, de fapt, esența festivalului: o lecție despre cum să stai aproape de celălalt, fără să spui nimic în plus. Doar să cânți. Sau să asculți.

Maura ANGHEL