Sfântul Vasile, ziua care „închide gura răului”

Pe 1 ianuarie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Vasile cel Mare, prima mare sărbătoare din noul an, un nume care, pentru mulți, înseamnă și început curat, și hotar, și ocrotire.

În orașe, ziua pare liniștită la suprafață: străzi mai goale, ferestre aburite, miros de cafea târzie. În sate, însă, 1 ianuarie păstrează încă zvâcul de prag. E ziua în care „nu se lasă răul să prindă rădăcină”, cum se spune pe la porți, și în care cuvintele au greutate de semn. Tradițiile de Anul Nou curg, adesea, peste sărbătoarea sfântului, fără să ceară voie: Plugușorul, Sorcova, uratul – toate trec prin același coridor al credinței și al obiceiului, ca și cum comunitatea ar pune, în aceeași dimineață, și o lumânare, și un fel de lacăt simbolic pe ușa anului. În multe locuri, se păstrează ideea că Sfântul Vasile este „păzitor de duhuri rele”, o sintagmă rostită în șoaptă, dar prezentă în felul în care oamenii își ordonează speranțele: să nu se „lipească” de casă boala, cearta, paguba, ghinionul.

Unul dintre cei mai importanți teologi ai creștinătății

În centrul sărbătorii stă însă o biografie care depășește folclorul. Sfântul Vasile cel Mare, episcop de Cezareea Capadociei, a trăit în secolul al IV-lea și a fost unul dintre cei mai importanți teologi creștini. Născut în jurul anului 330, într-o familie creștină considerată exemplară, el a crescut într-un mediu în care credința era educație, nu decor. Sora sa, Macrina, și fratele său, Grigorie din Nyssa, au devenit, la rândul lor, sfinți, iar această „geografie de sfințenie” de familie spune, poate, ceva esențial despre epocă: ideile mari se sprijineau pe vieți trăite cu rigoare.

Parcursul sfântului este o poveste despre disciplină. A studiat la Cezareea, Bizanț și Atena, unde strălucea prin cunoștințe de filosofie, retorică, medicină, astronomie și geometrie. În Atena i-a fost coleg Sfântul Grigorie de Nazianz, dar și viitorul împărat Iulian Apostatul, un detaliu care a rămas ca o fisură în fotografia timpului: aceeași bancă de școală, două destine în direcții opuse.

Dincolo de doctrină, Sfântul Vasile rămâne memorabil printr-un gest care, în limbaj contemporan, ar suna ca o revoluție socială. Moștenind o avere mare, a transformat-o în infrastructură de ajutor: aziluri, spitale pentru săraci, leprozerie, așezăminte pentru recuperarea celor marginalizați. Complexele caritabile grupate sub numele de „Vasiliade” au devenit un model de organizare a milei, un fel de oraș al îngrijirii înainte ca lumea să inventeze statul social. În 364, chemat în Cezareea de episcopul Eusebiu și hirotonit preot, Vasile se implică și în lupta împotriva arienilor, dar energia lui pastorală se vede, mai ales, în felul în care îi așază pe cei vulnerabili în centrul comunității.

A murit în anul 379, înainte de 50 de ani, iar la înmormântarea sa au venit mulțimi de creștini și păgâni, semn că autoritatea lui trecuse dincolo de granițe confesionale. Poate de aici vine, peste secole, și această dublă imagine care încă ține: sfântul cărturar și sfântul „de pază”. Maura ANGHEL