Cum se spălau domnitorii din Evul Mediu? Hârtia igienică a apărut abia în secolul al XIX-lea

 

Cum se spălau domnitorii din Evul Mediu? Hârtia igienică a apărut abia în secolul al XIX-lea

De-a lungul istoriei, obiceiurile locale și climatul au dictat adesea modul în care era efectuată igiena legată de nevoile fiziologice firești. 

Ierarhia socială a avut, de asemenea, un impact asupra obiceiurilor de toaletă. Ceea ce este clar este că oamenii din toate perioadele de timp au folosit o varietate de instrumente și materiale naturale pentru a se curăța.

 

În cele mai vechi timpuri, ștergerea cu pietre și alte materiale naturale și clătirea cu apă sau zăpadă erau obișnuite. În alte părţi ale lumii, oameni apelau la coji de nucă de cocos, zăpadă, muşchi de pe copaci, iarbă, frunze de porumb, chiar şi lână.

„Cel mai faimos exemplu de „hârtie igienică” antică provine din lumea romană și din povestea lui Seneca despre gladiatorul care s-a sinucis intrând într-o toaletă și băgându-și în gât buretele comun pe un băț”, spune Erica Rowan, arheolog de mediu și lector de arheologie clasică la Universitatea din Londra, conform history.com.

Este posibil ca bureții atașați unui băț lung, cunoscuți sub numele de „tersorium”, să fi fost folosiți o singură dată sau curățați într-o găleată cu oțet sau apă sărată și reutilizați sau este posibil să fi fost folosiți mai degrabă ca perii de toaletă decât ca hârtie igienică.

Impresionantele ruine ale „Termelor lui Caracalla” din Roma  

Pe lângă buretele comun, greco-romanii foloseau și mușchi sau frunze și bucăți de ceramică cunoscute sub numele de „pessoi” pentru a se curăța. 

Este posibil ca bucățile de pessoi să fi început ca „ostraca”, adică bucăți de ceramică sparte pe care erau adesea inscripționate numele dușmanilor - un mod proverbial de a murdări adversarii. 

Mici fragmente de pânză găsite într-un canal din Herculaneum, Italia, unul dintre orașele îngropate de erupția Muntelui Vezuviu în 79 d.Hr., ar fi putut fi folosite ca o altă formă de hârtie igienică. Totuși, există dubii în privința adevăratului scop al acestora.

„Pânza era făcută manual în antichitate, așa că folosirea pânzei pentru a te șterge la fund ar fi fost o activitate destul de decadentă. Este echivalentul folosirii celei mai moi și mai scumpe cârpe din trei straturi din zilele noastre”, a mai explicat Rowan.

În 1992, arheologii au descoperit bastoane de igienă vechi de 2 000 de ani, cunoscute sub numele de salaka, cechou și chugi, în latrinele de la Xuanquanzhi, o fostă bază militară a dinastiei Han din China care exista de-a lungul Drumului Mătăsii.

 

Instrumentele, tăiate din bambus și alt lemn, semănau cu niște spatule. Capetele erau învelite în pânză și conțineau urme conservate ale folosirii lor.

Deși hârtia își are originea în China în secolul al II-lea î.Hr., prima utilizare înregistrată a hârtiei pentru curățenie datează din secolul al VI-lea d.Hr., în China medievală, descoperită în textele savantului Yen Chih-Thui.

Bățul cu un burete atașat la un capăt, numit „tersorium”, folosit de romani la toaletă - Foto: arhiva

În 589 d.Hr., acesta scria: „Hârtia pe care există citate sau comentarii din cele cinci clasice sau numele înțelepților, nu îndrăznesc să o folosesc în scopuri de toaletă”.

Până la începutul secolului al XIV-lea, chinezii produceau hârtie igienică în proporție de 10 milioane de pachete de 1 000 până la 10 000 de coli pe an. În 1393, mii de foi de hârtie parfumată au fost, de asemenea, produse pentru familia imperială a împăratului Hongwu.

Dar, de la grecii și mai ales romanii antici, care aveau un adevărat cult pentru curățenie, construind băi publice nu doar în orașele Imperiului, ci și prin toate zonele cucerite - una dintre cele mai faimoase fiind „termele lui Caracalla” din Roma - acesta fiind unul din semnele de civilizare a acelui teritoriu, alături de drumuri și de apeducte, Europa a plonjat în mizeria de nedescris a Evului Mediu.

Oamenii nu mai aveau acelaşi respect pentru apă, lenea, ignoranţa, superstiţiile şi dogmele religioase făcând adevărate dezastre în ceea ce priveşte păstrarea curăţeniei.

 

„Mizeria din cetăţile medievale ale Europei a produs molime care decimau sate, oraşe. Totul, de la igiena precară. Ca o paralelă, în lumea arabă, erau mult mai curaţi.

Erau nevoiţi chiar să se spele, deoarece resturile rămase cu nisipul puteau produce răni deschise apoi dădeau în septicemie şi mureau”, este de părere istoricul Daniel Costache, directorul Muzeului Județean Buzău, potrivit adevarul.ro.

Spălatul corpului şi parfumarea acestuia au fost puternic condamnate de Biserica papală, care nu vedea în acest act decât invitaţia la desfrâu sexual.

În plus, medicii acelor vremuri recomandau oamenilor să nu se spele, susținând că stratul de mizerie adunat peste piele împiedică microbii să intre în organism.

Rezultatul a fost că până și marile capete încoronate ale Europei emanau un miros pestilențial. Practic, nobilimea Evului Mediu nu se atingea de apă decât, vrând-nevrând, la botez și, eventual, dacă erau prinși pe-afară de vreo ploaie.

Mai târziu, s-a instituit, totuși, obiceiul spălatului anual, în luna mai, înainte de venira perioadei călduroase a verii.

Un caz celebru în acest sens este cel al regelui Henric al IV-lea al Franței, care a domnit între 1589-1610, și care, pe lângă faptul că puţea, era cunoscut că îşi schimba vestimentaţia o dată pe săptămână. Alți monarhi îşi mai schimbau cămăşile o dată pe zi, dar nu şi pantalonii. 

Există chiar o anecdotă faimoasă, tot despre Henric al IV-lea. Se pune că a doua lui soție ar fi leşinat efectiv în noaptea nunţii din cauza mirosurilor pe care le emana regele, care era și un vânător pasionat care parcurgea kilometri întregi pe cal şi transpira foarte mult.