Adio unui maestru. Pianistul și compozitorul Mircea Tiberian s-a stins la 70 de ani după un concert la Galați

Maestrul jazzului românesc, Mircea Tiberian, a încetat din viață vineri seara, la Galați, imediat după ce susținuse un concert. Decesul său survine după o viață dedicată muzicii, profesoratului și cercetării. 

În lumina difuză a unei săli de concert, unde vibrația pianului părea să deschidă ceruri, Mircea Tiberian și-a oferit încă o dată publicului darul său, înainte de a pleca într-o tăcere fără întoarcere. În vârsta de 70 de ani, pianistul, compozitorul și profesorul a fost găsit dimineața, în camera hotelului său din Galați, fără suflare — colegii care observaseră absența sa de la micul dejun au dat alarma, iar echipajul SMURD, deși prompt mobilizat, nu a reușit să îl readucă la viață.
Născut pe 4 mai 1955, la Cluj-Napoca, Mircea Tiberian a debutat în 1974 la Festivalul Internațional de Jazz de la Sibiu, moment care a deschis o carieră ce avea să împletească inovația, sensibilitatea și rigoarea academică. Wikipedia
Anii au trecut, iar numele său s-a legat de scene din țară și străinătate, de colaborări cu figuri marcante ale jazzului și de o contribuție esențială la cultura muzicală românească — ca interpret, creator și cadru didactic.

În seara precedentă plecării sale, Tiberian se afla ca invitat special al formației „Nicolas Simion Quartet” la Galați, în fața unui public care nu avea să-și imagineze că va fi ultima sa apariție scenica. Dincolo de aplauze și luminile reflectoarelor, pianul a tacut pentru el și a lăsat în urmă ecoul unei vieți în muzică.

Această plecare survine ca o amintire că geniul artistic nu ne aparține pe vecie, că acordurile, rândurile, predarea și creația sunt, în final, daruri temporare. Mircea Tiberian nu doar a cântat la pian — el a explicat, cercetat și amplificat sensul improvizației, al expresiei și al dialogului dintre sunet și tăcere. Pe fondul tristeții, rămâne totuși recunoștința. Pentru generații de studenți, pentru ascultători care au simțit cum muzica aduce o rază de lumină, pentru o cultură românească care a depins de oameni ca el — plecarea lui Mircea Tiberian este o pierdere, dar și un prilej de celebrare. Întrebarea care rămâne este una simplă, dar profundă: după ce pianul a tacut, mai avem oare curajul să ascultăm spațiul dintre notele sale și să păstrăm viu spiritul pe care l-a cultivat?

Lumina instrumentului său rămâne, iar sunetul său continuă să vibreze, dincolo de timp. Dumnezeu să-l odihnească în lumina sa!