„Între ce vreau, ce cred și ce trebuie”, un film despre liniile invizibile care ne frâng și ne formează

Există o fărâmă de confuzie tăcută care trăiește în fiecare dintre noi: între ceea ce vrem, ceea ce credem și ceea ce trebuie să facem. Ca niște plăci tectonice care rareori se aliniază perfect, aceste trei planuri ale vieții – dorința, credința și datoria – creează tensiuni invizibile, cutremure emoționale, fisuri în alegerile noastre. Iar din aceste fisuri se nasc adesea anxietățile, blocajele, dar și revelațiile noastre cele mai personale.

Ce vrei.
A vrea este începutul. E copilul din noi care trage de mânecă viața și spune: „Asta îmi place. Pe-acolo vreau să merg.” Dorința nu are argumente. Nu trebuie să justifice nimic. Vrei pentru că simți. Pentru că te aprinde, te atrage, te face viu. Vrei să scrii poezii, să te arunci într-un lac înghețat, să-ți lași jobul și să vinzi mărgele. Sau poate vrei doar o zi fără nimeni, cu ploaie, cu ceai și fără explicații.

Dorința e sinceră, dar nu e mereu logică. E esențială, dar nu e întotdeauna posibilă.

Ce crezi.
A crede e mai subtil. Aici intervin poveștile care ni s-au spus și cele pe care ni le spunem. Crezi că trebuie să fii bun. Crezi că succesul se atinge prin muncă și disciplină. Crezi că lumea e periculoasă sau, din contră, plină de miracole. Credințele tale îți pun lentilele prin care vezi totul. Iar uneori, ceea ce vrei e blocat de ceea ce crezi: „N-am voie”, „Nu pot”, „Nu sunt suficient”. Alteori, ceea ce crezi îți hrănește ceea ce vrei: „Viața merită trăită cu pasiune”, „Merit să fiu fericit”.

Credințele pot fi aripi sau lanțuri. Rareori sunt neutre. Și, de cele mai multe ori, nu sunt ale noastre din naștere – ci moștenite, împrumutate, învățate. Să le pui sub semnul întrebării e un act de curaj.

Ce trebuie să faci.
Aici intervine lumea. Responsabilitățile. Etica. Copiii care trebuie hrăniți. Facturile de plătit. Proiectele de dus la capăt. „Trebuie” e realitatea ne-negociabilă, sau așa pare. Îți spune unde ești, nu unde visezi să fii. Trebuie să muncești, să respecți reguli, să răspunzi la mesaje, să fii „acolo”, chiar și când ai vrea să te ascunzi.

Dar iată ce e interesant: uneori, „trebuie” poate deveni alegerea ta conștientă. Nu pentru că îți impune cineva, ci pentru că alegi, cu discernământ, să faci ce e corect. Alteori, însă, „trebuie” devine o închisoare. Te obligi să trăiești o viață care nu te mai reprezintă, de frica rușinii, a abandonului sau a eșecului.

Unde ne rupem și cum ne reconstruim.
Problema apare atunci când vrei ceva, dar crezi că nu e posibil. Sau când crezi ceva, dar viața îți cere altceva. Sau când faci ceea ce trebuie, dar nu mai știi ce vrei.
Trăim, adesea, într-o disonanță între cele trei: un suflet care vrea, o minte care nu crede și un corp care muncește în direcția opusă.

Impactul? Epuizare. Neîncredere. Nemulțumire cronică.
Dar și posibilitatea – subtilă și rară – de trezire. Pentru că, uneori, tocmai această ruptură ne obligă să întrebăm: „Ce vreau, de fapt?” „Cine a pus în mine această credință?” „Ce trebuie să fac pentru a putea trăi cu adevărat?”

Când cele trei încep să se alinieze – chiar și pentru câteva momente – simțim armonia. Trăim o viață în care ceea ce vrem, ceea ce credem și ceea ce facem nu se bat cap în cap. Și asta nu înseamnă să trăiești fără obligații, ci să le alegi conștient. Să nu mai trăiești în minciuna funcțională a celor care fac totul „cum trebuie”, dar se sting încet pe dinăuntru.

În final, e un act de sinceritate radicală: să nu trăiești doar ce se așteaptă de la tine, ci să devii tu însuți puntea dintre dorință, credință și acțiune. Nu e ușor. Dar e singura formă autentică de libertate. 

Maura ANGHEL