Colorate, rezistente și aproape nelipsite din grădinile de altădată, cârciumărițele își trăiesc perioada cea mai spectaculoasă la sfârșitul verii și începutul toamnei * zinnia vine din Mexic, iar numele științific îl amintește pe botanistul german Johann Gottfried Zinn * dacă sunt plantate la soare și ferite de excesul de apă, pot înflori până la primul îngheț

Roșii, portocalii, roz, galbene, albe sau vișinii, cârciumărițele sunt printre florile care păstrează culoarea în grădină atunci când vara începe să se retragă. Le vedem din iulie, dar august și septembrie sunt lunile lor de glorie, iar în toamnele blânde pot continua să înflorească până când temperaturile scăzute le opresc definitiv. În spatele numelui popular atât de românesc se află însă o plantă venită de departe: Zinnia elegans, originară din Mexic.

De ce sunt cârciumărițele considerate florile toamnei

Cârciumărițele nu sunt, în sens strict, flori care apar abia toamna. Sunt plante anuale iubitoare de căldură, care încep să înflorească vara și continuă vreme îndelungată. Royal Horticultural Society arată că perioada lor de maximă înflorire este în august și septembrie, florile menținându-se de la începutul verii până la începutul toamnei. În literatura horticolă românească, zinnia este descrisă ca înflorind din iulie până la îngheț.

Tocmai această longevitate a transformat cârciumărițele într-una dintre imaginile clasice ale grădinii de septembrie. În timp ce multe plante ornamentale își încheie ciclul, ele continuă să formeze boboci și să deschidă flori intens colorate.

Secretul este și originea lor. Zinnia elegans provine din Mexic, iar genul Zinnia cuprinde plante adaptate zonelor calde ale continentului american. Sunt mari iubitoare de soare și suportă perioadele de căldură mult mai bine decât solurile permanent umede.

De unde vine numele de „cârciumărițe”

Aici povestea devine interesantă. Dicționarele limbii române consemnează pentru „cârciumăreasă” două sensuri: femeia care ține o cârciumă și planta ornamentală Zinnia elegans. Cuvântul este format din „cârciumar” și sufixul „-easă”.

Sursele lexicografice consultate nu explică însă sigur de ce numele femeii care ținea cârciuma a fost transferat florii. Există diferite explicații populare legate de culorile vii și aspectul vesel al florilor, dar ele nu ar trebui prezentate drept etimologie demonstrată.

Ceea ce știm sigur este că românii au fost foarte inventivi în botezarea acestei plante. În diferite regiuni, zinnia a mai fost numită leliță, domnișor, nemțoaice, turcoaice, gura-paharului, pofta-femeii, căpitani sau măciucă, denumiri păstrate în dicționarele istorice.

Numele internațional are, în schimb, o origine foarte clară. Genul Zinnia a fost numit în onoarea botanistului și anatomistului german Johann Gottfried Zinn (1727–1759), profesor de botanică la Göttingen.

Cum se îngrijesc cârciumărițele ca să înflorească până târziu

Cârciumărițele sunt considerate printre florile ușor de crescut, dar au o condiție esențială: soarele. Zinnia are nevoie de un loc luminos, cald și de un sol care elimină bine apa. Royal Horticultural Society recomandă sol fertil și bine drenat, iar specialiștii University of Minnesota indică amplasarea în plin soare și evitarea terenurilor în care apa stagnează.

Udarea excesivă poate deveni mai periculoasă decât o perioadă scurtă de uscăciune. Apa este bine să fie pusă la baza plantei, fără udarea repetată a frunzelor. Zinnia este predispusă la făinare și alte boli fungice, mai ales dacă plantele sunt înghesuite, frunzișul rămâne umed și circulația aerului este slabă.

Un truc simplu prelungește spectaculos înflorirea: florile trecute trebuie îndepărtate. Planta nu mai consumă energie pentru formarea semințelor și produce noi ramificații și boboci. Tăierea florilor pentru buchete are un efect asemănător și poate stimula apariția unor noi flori.

La sfârșitul sezonului, cârciumărițele nu trebuie mutate în casă pentru iernare. Cele cultivate în mod obișnuit în grădinile noastre sunt plante anuale. Primul îngheț serios le încheie ciclul de vegetație, dar semințele mature pot fi păstrate pentru primăvara următoare.

Așa se explică și supraviețuirea lor de la o generație la alta în grădinile satelor: câteva flori lăsate să se usuce în fiecare toamnă puteau asigura culoarea grădinii din anul următor. Tania DAMIAN