Ce nu punem niciodată pe rețelele sociale. Viața nevăzută a Iașului, dincolo de mitologiile de Facebook

Iașul online arată impecabil. Cafele cu spumă perfectă pe Lăpușneanu, apusuri filtrate din Copou, city break-uri atent compuse, conferințe, premii, podiumuri, diplome lucioase. Totul pare curat, clar, ordonat, așezat într-o vitrină digitală fără fisuri.

Iașul offline arată altfel. Are liste de cumpărături prinse cu magneți pe frigider, bonuri de farmacie în buzunare, drumuri la Oncologie sau la spitalul de pediatrie, părinți obosiți în tramvaiul 3, copii care fac teme la lumina galbenă din bucătării mici. Are vecini care se ceartă, oameni care tac prea mult, familii care se strâng laolaltă fără să anunțe „eveniment” pe Facebook.

Între aceste două Iași-uri se cască o prăpastie pe care niciun algoritm nu o va recunoaște într-un raport. De aceea, am întrebat oameni obișnuiți din oraș ce NU pun niciodată pe rețelele sociale. Nu povești sordide, nu „secrete murdare”, ci acele momente care nu trec testul de „engagement”, dar trec testul de omenie. Răspunsurile lor sunt simple, dure și, mai ales, tăcute.

„Asta nu e pentru toată lumea”: ce rămâne în afara newsfeed-ului

O studentă din Tudor spune scurt că nu postează niciodată poze cu mama plângând. A plâns când a intrat la facultate, a plâns când a murit bunicul, a plâns când nu știa cu ce să plătească chiria. Toate aceste lacrimi sunt, pentru ea, un patrimoniu intim: „Astea sunt pentru noi, nu pentru like-uri”, spune. Un taximetrist de pe Șoseaua Nicolina povestește că nu pune pe Facebook momentele în care duce gratuit pe cineva la spital sau când mai lasă din preț unui om pe care îl vede că tremură la gândul sumei de la finalul cursei. „Dacă pun, pare că mă laud. Dacă nu pun, e doar normalitate. Și normalitatea nu prinde la algoritm”, oftează el, cu mâna pe volan, blocat la un semafor.

O profesoară din Copou mărturisește că n-a postat niciodată poze cu elevii care nu iau premii. Olimpicii apar, reușitele ajung în online, diplomele se fotografiază, se decupează, se distribuie. Ceilalți, cei care trag din greu, rămân invizibili. „Mă tot gândesc la ei. E ca și cum în online nu există”, spune ea.

Un tânăr IT-ist recunoaște că nu a postat niciodată momentele în care a vrut să renunțe la tot, nopțile nedormite, atacurile de anxietate, burnout-ul care nu se vede în selfie-uri. „În online sunt doar proiecte noi, clienți noi, viața de digital nomad. Restul nu e fotogenic”, admite. Aceasta este viața nevăzută a Iașului: nu scandaloasă, nu spectaculoasă, ci prea adevărată ca să fie ambalată în format 1080x1920, cu muzică pe fundal și text cu glitter.

Fragil, sfânt, nepostabil

Ce nu ajunge pe Facebook, Instagram sau în grupurile de WhatsApp? Nu ajung ultimele plimbări cu bunicii prin Parcul Copou, când pașii sunt grei și tu știi, chiar dacă nu spui, că s-ar putea să fie ultima dată. Nu ajung primele zile după un diagnostic, când cauți medici și pui cap la cap opinii, analize, speranțe, și nu îți arde să cauți filtre. Nu ajung serile lungi în care îți ceri iertare de la cineva fără să vrei să demonstrezi nimănui nimic, nici să aduni reacții, ci doar să poți dormi.

Nu ajung momentele de îndoială dintr-o căsnicie, acea zonă tulbure în care nu mai știi dacă să pleci sau să rămâi, și în care prietenii virtuali nu au ce căuta. Nu ajung tăcerile dintre doi oameni care se iubesc, dar nu mai știu să o spună și învață din nou, de la zero, fără să dea „share” la fiecare pas.

Aceste bucăți de viață nici nu vrem, în adâncul nostru, să devină content. Își păstrează demnitatea tocmai pentru că rămân în afara scenei publice. Nu apar în story, nu cresc reach-ul, nu pot fi „optimizate” cu hashtag-uri, nu se traduc în “rate bune de retenție”.
Într-o lume în care totul se convertește în vizual, în „engagement”, în KPI, decizia de a nu posta devine un act de rezistență calmă. 

Ce nu interesează algoritmul, dar ține Iașul în picioare

Algoritmul nu are timp pentru lucruri „neinteresante”. Nu va promova vecinul care cară saci de lemne pentru bătrâna de la etajul 4, în Alexandru, nici femeia care împarte borcane cu zacuscă la jumătate de scară de bloc, în Tătărași. Nu va face viral un preot care nu și-a instalat ring light în altar și nu se filmează la fiecare liturghie, dar stă două ore la spovedit în Postul Mare, în Galata.

Nu îl interesează medicul care își rupe din timp să te sune după analize și să-ți explice, în limbaj simplu, ce ai de făcut, fără să își pună numele pe un banner sponsorizat. Nu filtrează în trending învățătoarea care repetă de zece ori aceleași litere cu un copil care rămâne în urmă, dar pe care nu-l lasă să creadă că e mai puțin decât ceilalți.

Aceste gesturi nu produc trafic. Nu aduc comentarii entuziaste. Nu pot fi transformate în „brand personal” fără a le strica sensul. Dar tocmai aceste gesturi mici, repetate, discrete, țin Iașul în picioare. Ele nu se văd în rapoartele de Google Analytics, nu se măsoară în heatmap-uri pe orice platformă de analiză, nu apar în slide-urile lucioase prezentate la conferințe de marketing. Se măsoară altfel: în câți oameni încă mai au cui bate la ușă, cui spune „mi-e greu”, cui cere ajutor fără să fie judecați și fără să fie transformați în „cazuri”.

Auto-mitologiile publice: când viața devine campanie

Rețelele sociale au transformat mulți ieșeni în manageri ai propriei legende. Fiecare profil seamănă cu o campanie de PR. Părinții se prezintă ca fiind „perfecți”, cu copii mereu zâmbitori, fără tantrumuri în mijlocul magazinului, fără teme făcute în plâns. Cuplurile apar ca „ideale”, surprinse doar în city break-uri, cu zâmbete, pahare de vin și priveliști spectaculoase, nu și în discuțiile grele despre bani, despre oboseală, despre compromisuri.

Antreprenorii își arată doar birourile noi, coworking-urile luminoase, laptopurile scumpe și întâlnirile la cafea, nu și nopțile în care se întreabă dacă pot plăti salariile luna viitoare sau dacă nu vor închide, pur și simplu, firma. Nu e întotdeauna minciună. E o selecție. O montare. O auto-mitologie publică.

Problema nu e că ne promovăm succesul, ci că ajungem să credem, chiar noi, că acel colaj este realitatea completă. Ne uităm la propriul profil, derulăm postările și, într-un moment de sinceritate, ne simțim impostori în propria viață. „Dacă uită lumea că sunt și zile în care nu pot?”, „Dacă nu mai am voie să fiu obosit, trist, falimentar, pentru că mi-am construit o imagine de om care reușește mereu?” Iașul real, cu slăbiciuni, cu pauze, cu renunțări, nu încape în format de „brand personal”. 

Orașul dintre postare și tăcere

Între ceea ce postăm și ceea ce trăim se naște o tensiune tăcută. În autobuzul 28, fețele oamenilor nu seamănă cu selfie-urile lor. Oboseala nu are filtru, nici grijile, nici frica de ziua de mâine. Pe scările unui bloc din Păcurari, o femeie își trage sufletul după ce a urcat cu plasele. Nu o urmărești, nu-i știi numele, nu îți apare în feed. Dar ea face parte din infrastructura vie a orașului. Între postare și tăcere se joacă adevărata viață. Acolo decizi dacă stingi sau nu telefonul ca să stai o oră întreagă, întreagă, cu copilul tău, fără pauze pentru notificări. Acolo decizi dacă mai filmezi încă un story la paharul de vin de seară sau, dimpotrivă, îți recunoști singur că poate a devenit prea mult și ai nevoie de altceva decât validare publică. Acolo decizi dacă transformi sau nu o vizită la spital într-o postare dramatică, dacă folosești lacrimile cuiva ca decor pentru propria imagine de „sensibil” și „implicat” sau dacă alegi să rămâi doar martor, nu regizor. Nu tot ce doare, vindecă sau contează trebuie să devină vizibil. Unele lucruri pot rămâne, pur și simplu, trăite. 

Ce păstrăm doar pentru noi. Un nou tip de intimitate

Poate că adevărata maturitate digitală a Iașului nu va veni din campanii agresive împotriva rețelelor sociale, nici din discursuri apocaliptice despre „dependența de ecran”, ci dintr-o întrebare mai discretă: ce alegem, conștient, să nu postăm? Ce rămâne al nostru, al familiei noastre, al prietenilor noștri, al cuplului nostru, al credinței noastre?

Reconcilierile adevărate nu ajung, de obicei, în online. Rugăciunile murmurate seara, în fața unui pervaz cu icoane vechi, aduse de la bunici dintr-un sat de lângă Iași, nu ajung pe story. Momentele în care recunoaștem, cu greu, că am greșit, că am rănit, că trebuie să ne schimbăm, nu ne cer cameră, ci liniște. Chipurile celor pe care îi iubim în cea mai mare vulnerabilitate a lor nu au nevoie de public.

Nu pentru că ne e rușine de ei sau de noi, ci pentru că există lucruri care se degradează când sunt scoase la expunere, analizate, comentate, arhivate. Intimitatea emoțională nu e „content”; este infrastructura invizibilă pe care stă un om întreg. Tania DAMIAN

Sursa foto -- La Iasi, Facebook