Clipa pe care o pierzi e viața la care tânjești

Există o primejdie subtilă, dar adâncă, în felul în care ne raportăm la viață: aceea de a amâna trăirea, ca și cum bucuria ar fi un dar ce ni se cuvine doar la capătul unor încercări, ca și cum împlinirea ar fi mereu promisiunea unui „mâine” neatins. Mulți dintre noi așază speranțele într-un viitor care nu există încă și poartă cu ei trecutul ca pe un muzeu al nostalgiei sau, mai grav, ca pe un cimitir al vieții neîmplinite. Dar cine uită să fie viu în prezent nu va cunoaște niciodată un viitor roditor și nici un trecut care să respire demnitate.

Viitorul – o iluzie, trecutul – un cimitir

Prezentul este singura noastră realitate. A-l rata înseamnă a ne rătăci în două direcții sterile: spre viitorul iluzoriu, care promite fără să dea, și spre trecutul încremenit, care doar conservează, dar nu mai hrănește. Cum ne-am putea aștepta la un viitor mai bun, dacă refuzăm să locuim în propria clipă? Este ca și cum ai tânji după iubire, dar te-ai feri instinctiv de îmbrățișare. Dorința există, dar se sfărâmă în neputința de a primi ceea ce se oferă.

Baletul clipei nu se amână niciodată

Viața nu este o sală de repetiții în care exersăm la nesfârșit pentru un spectacol ce va începe cândva. Cortina se ridică în fiecare dimineață, iar scena este deja deschisă. Spectacolul nu se amână: se joacă acum, cu toate ezitările, cu toate improvizațiile, dar și cu frumusețea irepetabilă a clipei. Ceea ce trăim astăzi este ceea ce devine viitorul de mâine și memoria de poimâine.

A trăi prezentul cu bucurie și forță nu înseamnă a neglija prudența sau luciditatea. Dimpotrivă, înseamnă a le așeza în slujba unei vieți pline. Nu este suficient doar să „tăiem după ce măsurăm”, precum un croitor care respectă cu rigurozitate tiparul. Este nevoie și de înțelepciunea celui care știe să croiască, să dea formă și direcție materiei brute. Soarta se lasă sculptată de mâna omului care își cunoaște prezentul și îl modelează, în loc să-l lase să se destrame în pasivitate.

Imaginea este limpede: așa cum un pomicultor priceput poate presimți rodul viitor al unui măr după felul în care face primele tăieri, tot astfel și omul își dezvăluie viitorul prin felul în care își trăiește clipa. O ramură tăiată la vreme, un gest făcut cu atenție, o decizie asumată cu bucurie – toate acestea par detalii mărunte, dar din ele se alcătuiește rodul întregului pom.

Noblețea secundei

De aceea, trăirea conștientă a clipei este nu doar o datorie, ci o formă de noblețe. Este curajul de a primi viața în totalitatea ei, fără a fugi de umbre și fără a amâna lumina. Când alegem să fim vii în prezent, viitorul încetează să mai fie o iluzie, iar trecutul se transformă din cimitir în patrimoniu viu, în mărturie a unei existențe care a știut să ardă, să iubească, să creeze.

Prezentul este singurul templu real. Cine îl pângărește cu amânări, cu regrete sau cu tânjiri neputincioase, pierde însăși șansa de a fi viu. Dar cine îl onorează cu bucurie, asumare și forță deschide porțile către un viitor fertil și lasă în urmă un trecut demn de recunoștință.

Clipa de acum este sămânța tuturor anotimpurilor vieții. Din felul în care o sădim, vom ști ce roade ne așteaptă.

Maura ANGHEL