Rețeta (in)succesului. Plânge-te și caută vinovați

Dacă vrei să nu reușești, există o rețetă sigură: plânge-te mult și caută vinovați. Nu învăța. Nu risca. Nu construi. Nu te întreba unde ai greșit. Asta ar fi periculos, pentru că ai putea descoperi că o parte din viața ta depinde chiar de tine. Mult mai comod este să spui că lumea este nedreaptă. Că nu ai avut bani, relații, noroc, sprijin sau context. Că ceilalți au primit totul, iar tu nimic. Repetă povestea suficient de des și, la un moment dat, nici tu nu vei mai ști unde se termină adevărul și unde începe scuza, apoi caută vinovații. Părinții, pentru că nu te-au încurajat. Profesorii, pentru că nu ți-au văzut geniul. Șefii, pentru că nu te-au promovat. Prietenii, pentru că nu te-au împins de la spate. Statul, societatea, concurența, algoritmul, vremea și, la nevoie, vecinul de la etajul patru. Oricine este potrivit, cu o singură condiție: să nu fii tu.

Victima are mereu alibi

Postura de victimă este confortabilă. Victima nu trebuie să explice ce a făcut, ci doar ce i s-a făcut. Nu trebuie să dovedească disciplină, ci suferință. Nu trebuie să schimbe nimic, fiindcă vina aparține mereu altcuiva. Așa poți sta ani întregi pe loc și să numești asta destin.

Puterea, în schimb, este incomodă. În clipa în care recunoști că poți schimba ceva, dispar scuzele. Trebuie să începi, chiar dacă nu ești pregătit. Să continui, chiar dacă nu te aplaudă nimeni. Să accepți că uneori nu ai fost nedreptățit, ci nepregătit. Nu ai fost sabotat, ci neatent. Nu ai avut ghinion, ci ai renunțat prea repede. Pentru unii, neputința devine meserie. O practică zilnic, o perfecționează și ajung să o poarte ca pe o decorație. Este mai ușor să spui „nu mi s-a dat” decât „nu am făcut destul”.

Reușita altuia trebuie murdărită

Cel care trăiește din scuze nu suportă succesul altuia. Dacă cineva a ajuns mai departe, sigur a avut pile. Dacă a câștigat bani, sigur a făcut compromisuri. Dacă este admirat, probabil știe doar să se vândă. Dacă a construit ceva, cineva trebuie să-i fi netezit drumul. Vedem premiul, nu și refuzurile. Vedem scena, nu și anii de repetiții. Vedem rezultatul și ne grăbim să inventăm o fraudă, fiindcă adevărul ne-ar obliga să ne privim propria lene. Așa apar oamenii care nu fac nimic, dar au opinii despre tot ce fac ceilalți. De pe margine, orice proiect putea fi mai bun, orice decizie putea fi mai inspirată, orice risc putea fi evitat. Doar cei care merg se împiedică. Cei care stau pe loc au întotdeauna pantofii curați.

Plângerea nu este performanță

Plângerea aduce atenție. Uneori, simpatie. Alteori, aplauze de la cei care au nevoie de aceleași scuze, dar mila nu este succes. Problema începe atunci când omul își povestește atât de bine nedreptățile, încât nu mai simte nevoia să-și schimbe viața. Orice critică devine atac. Orice sfat, jignire. Orice eșec este justificat impecabil și analizat niciodată.

Poți avea dreptate despre toate nedreptățile care ți s-au făcut și totuși să-ți ratezi viața. Lumea nu oferă premii pentru cea mai convingătoare explicație a stagnării.

Responsabilitatea începe după vină

A-ți asuma responsabilitatea nu înseamnă să pretinzi că lumea este dreaptă. Nu este. Există abuzuri, pierderi, sărăcie, privilegii și uși care se deschid mai ușor pentru unii.

Dar, după ce ai numit nedreptatea, rămâne o întrebare: tu ce faci?

Nu alegi toate loviturile, dar alegi dacă rămâi la pământ. Nu controlezi toate ușile închise, dar decizi cât timp bați la una singură. Nu poți rescrie trecutul, dar îl poți transforma fie în lecție, fie în scuză. Așadar, dacă vrei doar să pari nevinovat, plânge-te. Învinovățește-i pe ceilalți. Vei găsi mereu un public care să te aprobe și un vinovat care să-ți explice eșecul.

Dar dacă vrei să reușești, muncește, greșește, corectează și mergi mai departe. Poți continua să numeri vinovații. În timpul acesta, altcineva își numără pașii. Maura ANGHEL