Unirile „terapeutice” şi eşecul cuplului

 Ceea ce, iniţial, începe ca uniune naturală şi simplă între un bărbat şi o femeie de multe ori se transformă într-o legătură percepută ca fiind dominată de incompatibilitate şi insatisfacţie. Iubirea, dincolo de latura ei misterioasă şi fascinantă, se supune, totuşi, anumitor reguli. Ea are raţiunile ei de care însăţi raţiunea trebuie să ţină cont. Se poate întâmpla ca anumite cupluri să se căsătorească după mulţi ani de concubinaj, motivaţi nu de dorinţa de a trece la un alt nivel de angajament, ci mai mult din nevoia de a vindeca o relaţie care nu mai merge, ca ultimă încercare de salvare a acesteia.

Acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă timpului. Astfel de uniri terapeutice sunt dictate de nevoia de consolare, de diminuare a senzaţiei de gol interior, şi nu de dorinţă, iubire, schimb, alianţă şi reciprocitate. Partenerii nu se percep ca fiind tovarăşi de drum, ci medicamente, remedii, pansamente, proteze, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de a compensa o nevoie narcisică de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubit, recunoscut şi viu.

Acesta este motivul pentru care astfel de uniuni nu pot produce fericire, fiind impregnate de o puternică idealizare. Tocmai din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Fiecare speră să găsească, în celălalt, un paradis maternal călduros şi securizant. Atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămâne prizonier al nevoii infantile de a avea grijă sau de a fi îngrijit. De multe ori va iniţia noi relaţii afective, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte sau de copil, dar rareori rolul său - de adult, viu şi autonom.

Cu cât cineva a dus lipsă de iubire în relaţiile familiale iniţiale, cu atât va avea tendinţa să idealizeze cuplul, devenind foarte exigent şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se într-o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul. Iubirea nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

Constanta idealizare a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează un anumit climat nesănătos, încărcat de aşteptări, de revendicări şi de exigenţe, cea mai mică critică sau neînţelegere transformându-se în dramă, luând proporţii exagerate.