„Învățătorul este mereu un personaj pozitiv: iubitor, blând, ascultător, răbdător”

 

  * dialog cu Andreea Iuliana Balint, profesor pentru învățământul primar la Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti” din Răducăneni

 

 

  În lumina blândă a dimineților, înainte ca lumea să-și înceapă tumultul, există o prezență tăcută care își pregătește cu grijă misiunea: învățătorul. În mâinile sale nu se află doar creta și cărțile, ci destine care urmează să fie modelate, aripi care urmează să fie întinse, gânduri care urmează să înflorească.

 

 Un învățător nu este doar un purtător de cunoștințe, ci un sculptor al inimilor fragede. Nu predă doar lecții de gramatică sau de aritmetică, ci învață copiii să deseneze linii invizibile între speranță și îndrăzneală, între vis și realitate. Cuvintele sale nu sunt doar sunete efemere, ci semințe care, peste ani, vor încolți în mintea elevilor săi sub forma curajului, a încrederii, a dragostei de cunoaștere.

 Ce înseamnă să fii învățător? Înseamnă să te ridici mai devreme decât ceilalți și să te culci mai târziu, cu gândul la acel copil care încă nu reușește să înțeleagă tabla înmulțirii, la fetița tăcută din ultima bancă ce își ascunde talentul în desene marginite de timiditate, la băiatul zvăpăiat care are nevoie de mai mult decât de note – are nevoie de încredere. Înseamnă să știi să vezi dincolo de literele tremurânde de pe caiet, dincolo de răspunsurile greșite, dincolo de ochii care, uneori, caută alinare în loc de cunoștințe.

 A fi învățător este, poate, una dintre cele mai tăcute, dar mai puternice forme de iubire. Nu ceri nimic în schimb. Nu ai aplauze. Nu ai podium. Îți vezi rodul muncii nu mâine, nu poimâine, ci peste ani, când un fost elev îți strânge mâna cu recunoștință sau când îți rostește numele cu drag în fața propriilor copii.

 Într-o lume în care timpul este grăbit, iar răbdarea pare un lux, învățătorul rămâne un făurar al viitorului. El nu doar transmite informații, ci aprinde lumina interioară a fiecărui copil. Este farul care ghidează, chiar și atunci când furtunile par să umbrească cerul.

 Cei care au avut norocul să întâlnească un astfel de dascăl știu că lecțiile sale nu se încheie niciodată. Ele rămân gravate în gesturi, în alegeri, în felul în care privim lumea. Pentru că adevăratul învățător nu oferă doar răspunsuri, ci învață cum să punem întrebările potrivite, cum să ne croim propriul drum.

 Iar acesta este, poate, cel mai frumos dar. Despre toate aceste lucruri am discutat cu Andreea Iuliana Balint, profesor pentru învățământul primar la Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti” din Răducăneni.

 

 - Ce v-a inspirat să alegeți această profesie şi cum ați ştiut că doriți să deveniți învățătoare?
- Încă din clasele primare, dacă cineva mă întreba ,,Ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, de fiecare dată răspundeam: ,,Învățătoare”. Mama mea fiind bibliotecar, m-a inspirat, iar acest fapt a contat foarte mult în alegerea carierei mele deoarece petreceam foarte mult timp în bibliotecă, citeam foarte mult, iar din toate poveştile şi poeziile citite - despre învățători, aflam numai lucruri frumoase. Întotdeauna învățătorul era un personaj pozitiv: iubitor, blând, ascultător, răbdător.
- Care sunt valorile esențiale pe care încercați să le transmiteți copiilor?
- Dragostea pentru carte cred că este cea mai esențială valoare pe care incerc să o transmit copiilor. Un copil care citeşte va deveni cu siguranță un copil întelept şi educat. Convingerea mea este că cititul dezvoltă apetitul pentru cultură, cultura dezvoltă gustul pentru frumos şi stimulează inteligența.
- Aveţi o poveste memorabilă despre un moment special sau amuzant trăit
alături de un profesor pe care l-ați avut?
- Da. Am o scurtă poveste de care îmi aduc cu drag aminte. Aveam în clasele primare o doamnă profesoară de Limba şi literatura română autoritară, dar foarte apropiată de
copii. Avea o vastă experiență în a preda, dar ne mai amuzam uneori de poveştile
de viață pe care le ascultam cu plăcere şi le luam ca exemplu negativ sau pozitiv.
Era o Doamnă cu respect față de sine şi de ceilalți. Într-una din zile, în timpul orei, nu prea aveam stare cu o altă colega de bancă. Vorbeam, eram agitatte, motiv pentru care mi s-a atras atenția. Gumind, doamna profesor a spus: ,,Iuliana, să dea Dumnezeu profesor să ajungi!”.
- Cum descrieți relația cu părinții și cu întreaga comunitatea în acest context?
- Întotdeauna părinții sunt un sprijin al oricărui cadru didactic deoarece el este considerat modelul pe care copilul îl are și pe care îl urmează. Astfel, o colaborare cu părinții nu numai că este recomandată, dar lipsa acestei colaborări ar face lucrurile imposibile.
- Ce schimbări ați dori să vedeți în sistemul educațional pentru a sprijini mai bine elevii din mediul rural?
- În anii în care am predat am ajuns la concluzia că, indiferent de condiții, cea mai
importantă este dorința de a lucra şi de a inova. Aşa că, nu este atât de important un
proiector (cu toate că ajută enorm) sau o tablă inteligentă, cât dorința de a face lucruri interesante. Astfel, fiecare lucru precum capacele de PET-uri sau clasicele avioane de hârtie pot deveni obiecte de studiu şi materiale didactice.
- Ce sfat ați oferi tinerilor care doresc să devină învățători?
- Sistemul de educație nu este făcut de programe şi proiecte de lecții, ci în principal de oameni. Aşa cum spune vorba ,,omul sfințeşte locul”, aşa ar trebui să gândească orice tânăr ce ia în considerare intrarea în sistemul educativ românesc. Aici se poate face diferența între un viitor cu perspective bune sau nu.
- Care sunt principalele provocări pe care le întâmpinați ca învățător în mediul rural?
- În mediul rural interacționăm adesea cu elevi proveniți din medii dezavantajate, ceea ce adaugă uneori presiuni în procesul de predare, dar facem față provocărilor. Îi ajutăm cu tot ce putem pe cei mici, cu toate mijloacele necesare.

Maura ANGHEL