„Școala ar trebui să formeze oameni, nu doar să transmită cunoștințe”

În fiecare an, odată cu luna martie, Ziarul Evenimentul Regional al Moldovei oferă în dar, în semn de prețuire, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor.

Astăzi stăm de vorbă cu prof. înv. Carmen Buburuzanu, de la Școala Gimnazială „B.P. Hasdeu”

– Cum a început, pentru dumneavoastră, această chemare spre catedră și spre lumea atât de delicată a primilor ani de școală? A fost o alegere limpede de la început sau o întâlnire care s-a așezat în timp?

- Chemarea spre catedră a început în clasa a VIII-a, într-o perioadă în care nu se vorbea despre profesii „de succes”. Bunica mea obișnuia să spună: „Să ai o meserie – ori sanitar, ori pedagogic”, iar eu am ales Pedagogicul. Încă din copilărie m-am întâlnit cu această profesie, într-o familie în care bunicii și cei apropiați erau oameni legați de școală și de cultură – notari, învățători, profesori de pictură. Încă de la început, m-am ghidat după cele trei valori fundamentale: Binele, Frumosul și Adevărul. Aceste valori nu erau doar ale mele, ci ale familiei care m-a crescut, ale bunicilor mei, cărora le datorez totul. Ele au fost busola mea în relația cu fiecare copil și în toate deciziile pedagogice.

– Ce v-a dăruit această profesie, omenește și sufletește, după atâția ani în care ați modelat destine la vârsta începuturilor? Și ce ați simțit că primiți, la rândul dumneavoastră, din această neobosită apropiere de cei mici?

- În clasa a X-a, am descoperit practica pedagogică și am avut șansa să întâlnesc un mentor desăvârșit, doamna Baban, care m-a luat sub aripa sa. Am fost un învățăcel cuminte, atent la fiecare gest și cuvânt, iar încurajările sale au făcut ca totul să devină firesc, o intuiție fără margini. Nu știu dacă mai viețuiește astăzi, dar pentru mine a rămas un model excepțional. Această apropiere m-a învățat să mă dăruiesc complet elevilor, să le fiu sprijin și ghid, dar și să primesc, la rândul meu, bucuria și lumina pe care mi-o ofereau zilnic.

„ Generațiile mele sunt oameni echilibrați, cu amintiri frumoase, fără frici sau frustrări inutile”

– Vă mai amintiți prima generație căreia i-ați fost alături? În ce an începea acel drum și cum vi se pare lumea elevilor de astăzi, în comparație cu cea pe care ați întâlnit-o atunci?

- Prima mea generație a fost într-un sat de lângă Târgu Frumos, în 1994. Erau copii fragili, dar cu mult bun-simț, care se luminau când începeam să le vorbesc despre școală. Drumul spre școală era unul de pământ, iar clădirea modestă: doar patru pereți și o tablă din lemn, pe care am liniat-o ca să îi învăț să scrie. Nu exista ușă la toaletă, dar asta nu împiedica bucuria fiecărei zile și dorința lor de a învăța. Generațiile de astăzi se luminează dacă le vorbești din inimă și îi captivezi, nu dacă le oferi informații sterile. Sunt mai agitați, uneori uită să salute sau să acorde atenție gesturilor mici, dar, educați cu răbdare și perseverență, devin oameni formați. Pentru ei, mai mult ca niciodată, modelul valorilor autentice contează, iar prioritatea trebuie să fie educația înainte de informație.

– Dacă ați pune față în față școala anilor în care ați crescut dumneavoastră și școala de astăzi, unde simțiți că s-a schimbat cel mai mult felul în care se învață, se ascultă, se crește și se construiește răbdarea?

- Eu am fost o norocoasă. Cu mici excepții, am avut parte de profesori cu vocație în clasele primare, la gimnaziu, la liceu și la facultate, oameni deosebiți, profesioniști dedicați și cu suflet mare. În liceu, mi-am amintit de învățătorul meu, domnul Urma Vasile. I-am fost ultima generație de elevi, dar a fost un dascăl remarcabil. Preda interactiv, lega disciplinele între ele, iar orele aveau viață: muzica devenea spectacol, științele se desfășurau în pădure, iar sportul și orientarea turistică erau momente de bucurie și învățare. Întotdeauna, și astăzi, aflându-mă în aceeași sală de clasă, încerc să urmez exemplul său, aducând bucurie, răbdare și disciplină într-un mod firesc.

– Care sunt marile încercări ale unui dascăl în prezent, într-o lume atât de grăbită și de fragmentată, și cum reușiți să păstrați vie acea combinație rară de fermitate, tandrețe și discernământ?

- După 32 de ani în învățământ, aleg să ofer elevilor mei experiențe autentice de învățare și să mă dăruiesc lor. De multe ori, familia mi-a spus că „adevărații mei copii sunt cei de la școală, nu cei de acasă”, dar pentru mine fiecare copil care intră în clasă reprezintă o responsabilitate și o bucurie. Le spun zilnic că greșelile ne fac mai puternici, că fiecare este minunat și că trebuie să descoperim ce este deosebit în fiecare zi. Un dascăl sever poate obține rezultate rapide, dar pe termen scurt; în schimb, un dascăl care educă cu blândețe, chibzuință și cumpătare formează caractere pentru întreaga viață. Generațiile mele sunt oameni echilibrați, cu amintiri frumoase, fără frici sau frustrări inutile.

– Dacă ați putea schimba un singur lucru esențial în educația românească, ce ați alege să vindecați, să reașezați sau să redați școlii, pentru ca ea să rămână un loc al formării adevărate?

- Aș alege ca școala să fie mai întâi un loc al valorilor autentice, unde educația să fie prioritate, iar informația să vină ca suport. Să existe exemple vii, modele de comportament și respect pentru celălalt. Școala ar trebui să formeze oameni, nu doar să transmită cunoștințe. Copiii trebuie să învețe să fie oameni zi de zi, să se ajute, să învețe lecțiile omeniei și în pauze. Din păcate, unii nu înțeleg asta și tratează totul cu indiferență, iar totul devine un act automat și dispare empatia. Educația ajunge pe locul al doilea, se încurajează o competiție artificială, iar elevii devin frustrați, nefericiți sau, uneori, se înrăiesc. Să știți că elevii mei nu uită lecțiile bunătății și nu mă uită nici pe mine. S-au întors mereu la mine și și-au amintit. Ce poate fi mai frumos decât asta?

A consemnat Maura ANGHEL