„Societatea secolului XXI s-a teatralizat, e un show în direct, cu măscărici care au preluat prim-planul, în care adevărul nu mai contează”

* dialog cu criticul de teatru Oltița Cîntec

Orice de câte ori auzi cuvântul „critic”, zâmbetul pare să dispară, imaginându-ți că vei fi în fața unui pluton, fie el și de cuvinte. Cu toate acestea, toate dialogurile cu criticul de teatru Oltița Cântec au o savoare aparte și se încheie mereu cu zâmbete.

Oltița Cîntec este critic de teatru, doctor în Teatrologie, prof.univ.dr. habil. la Facultatea de Teatru a Universității Naționale de Arte „George Enescuˮ din Iași, profesor asociat la Școala Doctorală a Facultății de Teatru și Film, Universității „Babeș-Bolyaiˮ din Cluj-Napoca, curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT), manager al Teatrului Luceafărul din Iași; articolele și studiile sale au apărut în reviste academice, de teatru și de cultură din țară și străinătate; a făcut parte din jurii de specialitate și a susținut prelegeri despre teatrul românesc în România și în afara granițelor; este autoarea mai multor cărți de teorie și istorie recentă a artei spectacolului, multe dintre ele premiate. În 2024, a fost laureată de UNITER cu Premiul „George Banu” pentru critică și istorie teatrală. Am stat de vorbă cu ea în prima zi a lunii martie, când până și criticii zâmbesc în fața primăverii.

- V-aș ruga să ne întoarcem la început: când ați simțit prima dată că teatrul nu e doar spectacol, ci o formă de viață — și ce v-a ținut aproape de el, chiar și când era mai greu?

- Sunt o fată de la țară, m-am născut în satul Deaj din județul Mureș. Acolo mi-am petrecut copilăria, iar principalele spectacole erau tradițiile populare ale sărbătorilor de iarnă. Nu-mi plăcea zgomotul asurzitor făcut de urători, preferam liniștea din grădina imensă unde mă refugiam adesea și podul casei bunicilor, unde lădoaiele ce mi se păreau uriașe ascundeau o mulțime de lucruri vechi – un univers fabulos care mă aștepta să-l descopăr. Mă fascinau sertarele, voiam neapărat să văd ce se află în ele. Am fost o natură foarte curioasă încă de atunci, îmi place să merg în miezul lucrurilor, să descopăr cauzalitatea, să înțeleg din interior, complet un eveniment, o întâmplare, un spectacol. Și spiritul critic e înnăscut, la fel energia, sunt din dotarea mea naturală. Pe parcurs aceste semințe au devenit productive în sensul orientării mele spre artele spectacolului.

Primul spectacol a fost unul de circ, m-au cucerit artiștii și verva lor, clovnii ca reprezentare a măștii vesele și triste, a acestei dualități definitorii a teatralității. Mi se părea fabuloasă naturalețea cu care își prezentau numerele sub ochii atâtor privitori, cum erau răsplătiți cu aplauze, cum se încărcau din reacțiile emoționale ale publicului.    

- Teatrologul vede altfel scena: prin text, epocă, ritm, context, sens. Ce v-a format cel mai mult în cariera dvs., un profesor, un teatru, o întâlnire, o carte, și care a fost momentul în care ați spus: „asta e vocea mea”?

- Nu pot spune că există un ceva anume care m-a marcat, e mai degrabă un cumul de factori. N-am avut revelații, a fost un parcurs de autocunoaștere, de descoperire a vocației. La întrebarea „Ce vrei să te faci?”, după câteva secunde de meditat, răspundeam invariabil „Vreau să mă fac mare”. Mă refeream la accelerarea procesului de creștere, voiam să fiu băgată în seamă, să contez. Era un subtext profund în spusa aceasta a mea, pe care nu îl conștientizam atunci. Într-o anamneză, prin adolescență mi-am dat seama că eram foarte matură pentru vârsta mea, adevăr confirmat și de învățătoarea de la Târnăveni și diriginta de la Târgu Mureș, unde m-am mutat și m-am modelat, în spiritul Școlii Ardelene. E foarte important să ne autocunoaștem, să știm ce aptitudini avem, ce vulnerabilități ne caracterizează și să ne orientăm spre profesiunea care ni se potrivește. Când ai ocupația adecvată, nu ți se se pare că ceea ce faci e muncă în sensul obligație de serviciu. O faci cu plăcere.  

- Cum s-a schimbat publicul în ultimii ani și cum s-a schimbat teatrul odată cu el? Ce vă place la lumea de azi și ce vă neliniștește în felul în care consumăm emoție, artă, adevăr?

- Publicul se schimbă odată cu vremurile, cu spiritul timpului. Regretabil, nivelul educației artistice a scăzut foarte mult în România, în primul rând din cauza curriculei școlare, a politicilor culturale păguboase care ignoră contribuția artei la starea societății. Neglijarea acestei componente a modelării umanului a fost și este o greșeală. Educarea sensibilității e obligatorie, afectivitatea ne definește ca ființe. În transformarea publicului au intervenit și noile tehnologii, fluxurile care ne asediază, swipe-urile care ne ajută să navigăm în această imensitate care este realitatea virtuală. Sunt noi realități ce trebuie gestionate, e un soi de revenire la o cultură de tip popular, la o altă scară și cu alte mijloace decât cea dinaintea lui Gutenberg. Receptarea s-a modificat, secvențele de timp pe care atenția e stabilizată s-au comprimat, a apărut comoditatea oferită de consumul cultural casnic (streamingul), viteza la care trăim, toate acestea se reflectă în răspunsul cultural al publicului. Societatea secolului XXI s-a teatralizat, e un show în direct, cu măscărici care au preluat prim-planul, în care adevărul nu mai contează, cu scenarii și camuflări care altădată se desfășurau doar în ficțiunile scenei. Din perspectivă clasică, teatrul este un spațiu al închipuirilor, în epoca post-adevăr pe care o traversăm, factualitatea are un coeficient ridicat de teatralitate.

 O direcție estetică actuală este participativitatea publicului, considerarea lui ca factor în creație, co-creator. Teatrul documentar mizează pe implicarea spectatorilor încă din etapele de culegere a materialului dramaturgic, experiențele de viață ajung la rampă. Uneori, acești oameni reali joacă în spectacole, vin cu autenticul pe care niciun actor școlit nu-l poate egala. Teatrul trebuie să se adapteze la vibrația zilei istorice, să se mențină în conexiune cu adresanții, altfel îi pierde.   

- Există un spectacol (sau o replică) care v-a urmărit mult timp după ce s-au stins luminile? De ce a rămas cu dvs. și ce a deblocat în felul în care priviți oamenii?

- Nu sunt genul de om care să vorbească în citate, nu rămân ancorată într-o replică sau într-un spectacol. Mereu, cel mai recent spectacol foarte bun rămâne cu mine la nivelul reacțiilor emoționale. Am o colecție de producții la care țin, sunt mai multe, se adaugă mereu altele, profesional sunt atrasă de noutate, de inovație. Structural sunt o natură creativă, analiza de spectacol e o practică creativă, curatorierea de evenimente presupune originalitate. Detest rutina, reluarea în buclă, drumurile bătătorite. Mă motivează să experimentez, să imaginez lucruri noi. Sunt reflexivă, gândesc mult, am capacitate analitică și sintetică, putere mentală asociativă, atenție distributivă, memorie vizuală, sunt însușiri esențiale pentru un teoretician al teatrului.

- Dincolo de profesie, cine sunteți: ce lecturi vă sunt aproape, ce pasiuni vă refac, ce dor vă însoțește cu discreție — și ce regret ați învățat să îmblânziți fără să vă pierdeți sensibilitatea?

- Îmi place să văd spectacole de teatru, să citesc, din păcate nu-mi ajunge timpul pentru cât de mult aș vrea să fac asta, să urmăresc filme bine făcute. Călătoriile mă fascinează, vreau să descopăr lumea la pas, să o văd cu ochii mei, îmi place să zbor, să mă înalț, să traversez norii, să văd soarele dincolo de plafonul de nori. E și o metaforă aici, desigur! Sunt un om implicat, pun pasiune în tot ce fac, sunt perfecționistă, am o abordare constructivă chiar și în cele mai complexe contexte. Sunt orientată spre inovație, spre imaginarea de rezolvări.  

- Dacă ați putea schimba un singur lucru în felul în care trăim cultura (în școală, în oraș, în instituții), care ar fi acela?

- Aș concepe și implementa programe care să facă din cultură un element al vieții cotidiene, să intre în reflex mersul la teatru, citirea unei cărți, vizionarea unui film de artă, vizitarea unei expoziții. E o ajustare de paradigmă receptivă care cere politici culturale, finanțare constantă, gândire creativă, predictibilitate. Cultura nu este doar pentru intelectuali, este o formă de expresie care e bine să atingă toate categoriile de public, indiferent că provin din mediul rural, urbanul mic ori urbanul mare. În România, primele două enumerate sunt complet lipsite de ofertă, locuitorii de la sat și din orășele sunt privați de un element esențial al vieților lor. Decidenții trebuie să se gândească aplicat la acest lucru, efectele sunt fantastice. Cultura este o investiție în oameni, o resursă modelatoare a cetățeanului la care mulți nu au acces deocamdată. Această realitate trebuie schimbată. 

A consemnat Maura ANGHEL