„Visul meu este ca teatrul românesc să înțeleagă sustenabilitatea nu doar ca un concept ecologic, ci ca o formă de responsabilitate culturală și umană”

* dialog cu actrița și regizoarea Ana-Maria Ursu, fondatoarea Teatrului Basca din Timișoara

- Ați absolvit Facultatea de Teatru din Iași. Cum v-a format școala din Capitala Moldovei și în ce fel păstrați, în spectacolele dumneavoastră, spiritul începuturilor?

- Nu cred că am conștientizat inițial începuturile… Abia mai târziu, după ce am trecut pe partea de regie, m-au surprins situațiile în care foloseam aceleași fraze ca profesorii mei sau aceleași perspective despre cum ar trebui să se întâmple un proces artistic. Locuind în Timișoara și lucrând cu absolvenți din alte școli, am observat că la Iași lucrurile se întâmplă într-un fel specific și am realizat că modul în care lucrez este direct legat de cum m-au format profesorii. Cred că mi-au pus niște baze foarte sănătoase, exact ce aveam nevoie: încredere în mine, dorința de a munci și de a descoperi, deschiderea față de alți artiști. Dacă ai aceste baze, poți construi orice și poți să faci ce vrei tu în domeniul teatrului.

- FITPTI a devenit un reper internațional pentru teatrul contemporan. Ce înseamnă pentru dumneavoastră revenirea în cadrul acestui festival?

- Până acum am fost prezentă doar cu variante video – am participat cu „Fluturii sunt liberi”, care a fost un spectacol filmat, și cu „Turnul următorul nivel”, tot în varianta online. Nu am fost fizic la festival, iar acum va fi prima dată când vom juca pe scenă, în fața publicului. Sunt foarte curioasă și emoționată. Sper să nu mă surprindă emoția când vor veni profesorii mei, familia, prietenii, să vadă spectacolul. Este pentru prima oară când vin la Iași ca regizoare cu un proiect și îmi doresc foarte mult să le placă. Este o întoarcere acasă și sunt mult mai conectată cu Iașul, mai ales că de anul trecut mi-am început doctoratul la Facultatea de Teatru. Reîntâlnirea cu profesorii și colegii mi-a dat senzația unei legături și mai puternice cu acest loc.

- Teatrul Basca, pe care l-ați fondat la Timișoara, are un profil puternic orientat spre comunitate și teme sociale. Cum poate fi această experiență conectată la publicul tânăr?

- Cred că cel mai important este să reușești să-i aduci pe tineri în sala de spectacol. După aceea, lucrurile se întâmplă de la sine. De exemplu, în urmă cu câteva seri am avut un spectacol la care au venit foarte mulți studenți. Au fost atât de încărcați la final încât am înțeles din nou cât de mult contează întâlnirea directă. De multe ori merg în școli și fac workshopuri cu elevii. La adolescenți, teatrul funcționează ca o platformă prin care își pot pune întrebările lor existențiale. Ei descoperă prin teatru lucruri pe care nu le pot explica altfel. Dacă poveștile ating ceea ce trăiesc – bullying, lipsa de empatie, probleme în familie – teatrul le oferă un cadru de reflecție și descoperire personală.

- Vorbiți adesea despre nevoia de teatru sustenabil – nu doar ecologic, ci și social și comunitar. Cum definiți această idee și cum o aduceți concret pe scenă?

- În teatrul independent ești obligat să gândești în termeni de sustenabilitate. Proiectul „Theater in One Car” a avut ca obiectiv principal să fie sustenabil.
Asta a însemnat să folosim foarte multe lucruri din spectacolele anterioare, să nu cheltuim resurse mari pe obiecte noi, mai ales că nu avem spații de depozitare. Am folosit cutii de carton pe care le-am refolosit și transformat: într-o scenă au fost pe post de masă, în alta un sicriu, apoi cimitir, cabinet veterinar. Pentru mine a fost o provocare să creez spații artistice complet diferite doar din niște cutii de carton. Cred că a ieșit un spectacol ecologic, ușor de transportat, dar și foarte stimulant artistic – pentru că a obligat publicul să-și imagineze diferite scene.

- În ce fel teatrul sustenabil poate fi o punte între generații și cum ar putea inspira publicul tânăr al unui festival internațional de teatru?

- Pentru mine, teatrul sustenabil înseamnă și să reducem consumerismul. Încerc să aplic asta și în viața personală. Am observat că și tinerii sunt mult mai conectați la această idee. Fiica mea, de exemplu, are 12 ani și împreună cu prietenele ei și-au făcut o asociație care luptă pentru protejarea mediului. Organizează activități, vorbesc despre cum să avem grijă de natură, fac brățări pe care le vând pentru donații. Au început la 10 ani!
Pentru mine e o inspirație. Cred că generațiile tinere îmbrățișează această idee de responsabilitate mult mai ușor și mai natural decât noi.

- Dacă ne uităm la parcursul dumneavoastră – de la primele roluri până la spectacolele independente – ce înseamnă să reveniți cu un mesaj despre sustenabilitate și responsabilitate culturală?

- Au fost ani grei. După ce am fost angajată, mi-am dat demisia pentru că nu mi-a plăcut cum funcționa sistemul. Am vrut să aleg eu textele, oamenii cu care lucrez, direcția artistică. Am vrut ca meseria asta să însemne mai mult decât să joc într-un spectacol și să primesc aplauze.
Pentru mine, teatrul trebuia să fie relevant, să aibă impact. Au fost ani foarte grei, am avut momente când am vrut să renunț, dar lucrurile s-au legat când am încetat să mai pun presiune pe mine și au apărut oamenii potriviți.
Printr-un documentar din 2023, am realizat că spectacolele noastre chiar au avut impact asupra comunităților, oamenii au confirmat că s-au simțit reprezentați. Acela a fost momentul în care am știut că toată munca mea a avut sens.

- Care este visul dumneavoastră pentru teatrul românesc de mâine – unul care să fie nu doar inovator artistic, ci și sustenabil?

- Mi-aș dori o schimbare de mentalități. Am moștenit unele care nu ne fac bine: ideea că teatrul independent înseamnă amatori, ideea că publicul este nepregătit dacă nu înțelege. Pentru mine, teatrul este întâlnirea vie dintre actori și spectatori. Este energia care se simte într-o seară în care suntem împreună. O seară reușită nu e despre a „înțelege” sau nu spectacolul, ci despre a fi acolo prezenți, despre a simți. Visul meu este ca teatrul românesc să își asume mai mult această relație bilaterală și să înțeleagă sustenabilitatea nu doar ca un concept ecologic, ci ca o formă de responsabilitate culturală și umană.

- „(Dez)rădăcinare”, spectacolul cu care veți veni la Iași, vorbește despre identitate, apartenență și memoria locului. Cum ați reușit să transformați aceste teme universale într-un spectacol care să atingă publicul de azi?

- Am pornit de la întrebarea „Ce mai înseamnă satul pentru noi?”. Am adus pe scenă povești reale, atât din partea celor născuți la sat, cât și a celor care s-au mutat din oraș. Am adunat amintiri, povești cu bune și cu rele, cu experiențe personale. Actorii au vorbit și din propria viață – unul dintre ei a povestit prima sa experiență la sat. Cred că atunci când ne gândim la rădăcini, fiecare dintre noi se duce la o amintire. Uneori ne simțim dezrădăcinați, alteori ne regăsim în comunitatea aceea. Publicul s-a recunoscut în poveștile din spectacol și asta a făcut ca mesajul să fie foarte puternic.

- Proiectul „Theater in One Car” propune un model sustenabil – cu actori multipli în roluri, un concept ecologic și mobil. Cum vedeți impactul acestui tip de teatru asupra comunităților mici și a modului în care publicul se raportează la artă?

- Am ajuns în sate unde nu mai fusese niciun spectacol de 20–25 de ani. Oamenii nu mai știau cum să reacționeze, dar s-au bucurat enorm. Au spus că se regăsesc în povești și că se simt reprezentați. În alte locuri, oamenii au fost extrem de implicați ca public, iar în orașele mici, spectacolul a fost primit cu nostalgie și curiozitate. Proiectul are ambele componente: educație prin cultură, dar și oglindă comunitară. Pentru noi, cercetarea artistică a fost reală, nu inventată. Am colaborat și cu parteneri din cinci țări, fiecare având spectacole similare în mașină, cu doi actori care joacă mai multe roluri.
Este un experiment cultural internațional, dar foarte legat de comunitățile locale.

- Actriță sau regizor?

- Nu pot să aleg. Regizorul s-a născut din actriță. Pe partea de actriță mă simt mai în control, dar ca regizoare simt uneori un ușor sindrom al impostorului pentru că e un teritoriu încă în explorare. De câțiva ani am început să joc și roluri de mamă, ceea ce a venit odată cu vârsta și cu experiența personală. Pentru mine este o curiozitate și o explorare. Managementul teatrului independent este, la rândul lui, un rol. Nu mi l-am dorit, dar contextul m-a obligat. Și acolo trebuie să fii creativ, să improvizezi, să găsești soluții.
Nu îmi doresc să fiu un „manager bun” în sens birocratic, ci un manager care să facă proiecte valoroase. Fiecare rol, fie artistic, fie managerial, e o parte din identitatea mea de artistă.

Spectacolul (DEZ)RĂDĂCINARE, de Andrei Ursu, va putea fi vizionat în cadrul FITPTI marți, 7 octombrie, de la ora 18, în Cafeneaua Fika. Pe scenă vor fi actori de la Teatrul Basca Timișoara. Proiectul este un parteriat cu Teatrul Independent din Budapesta (Ungaria) și Teatrul Mikser din Belgrad (Serbia).