Actriţa Andreea Boboc aşteaptă cu emoţie Gala UNITER

Partenera noastră de dialog este astăzi actriţa Andreea Boboc, de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, o actriță pentru care luna mai va fi una a florilor, dar și una a marilor emoții. Și aceasta pentru că a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal.

- Andreea Boboc, părerea mea este că această nominalizare înseamnă deja un succes. Ce zici?

- Pentru mine, nominalizarea în sine este o validare foarte importantă. Am început profesia acum 20 de ani, pentru că încă din timpul facultății am colaborat cu Teatrul Național din Iași și am visat la asta. Cred că orice actriță sau orice actor visează la momentul acesta. Dar cred că, la un moment dat, pur și simplu trebuie să se alinieze planetele. Prin asta înțeleg multă muncă și talent, pentru că talentul este o noțiune subiectivă, care întrunește, de fapt, niște calități sau aptitudini. Și cred că este și norocul de a lucra cu un regizor cu care să fii compatibil, precum și norocul de a primi un rol care să te pună în valoare. Pentru mine, asta s-a întâmplat la sfârșitul anului 2025. Validarea, în activitatea noastră, este extrem de importantă și ne dă încredere, ne dă aripi.

Anul acesta sunt nominalizate cinci actriţe. La multe alte ediţii au fost trei. Se pare că teatrul românesc crește valoric de la un an la altul.

A crescut foarte mult volumul spectacolelor din țară. Au început să fie luate în calcul mai mult și producțiile independente. Înainte exista, poate, o limitare și erau vizate mai ales teatrele naționale, municipale, teatrele de stat, în general. Acum, juriul merge și vede foarte multe montări. Crescând numărul de spectacole, crește și numărul actorilor cu potențial de nominalizare.

- Vorbește-ne puțin despre Dorra, din spectacolul „Femeia ca un câmp de luptă”, pentru care ai fost nominalizată. Este o piesă scrisă de Matei Vișniec, în regia lui Botond Nagy, pe care eu am văzut-o. Unii dintre cititorii noștri poate nu au avut încă ocazia să o urmărească.

- Pentru mine, rolul acesta a fost ceva ce m-a zguduit în profunzime. Nu mă așteptam să primesc rolul. Am dat casting pentru el, au fost chemate mai multe actrițe din teatru și, la prima întâlnire, regizorul m-a întrebat ce rol mi-ar plăcea să joc dintre cele două personaje feminine: terapeuta și Dorra, femeia traumatizată de războiul din Bosnia și de tot ce s-a întâmplat acolo. Iar eu, fiind o persoană rațională, mai ales după 30 de ani, când am observat că mi-am dezvoltat foarte mult această latură și am devenit pasionată de psihologie, i-am spus că aș prefera personajul terapeutei. Mi se părea că mi se potrivește mai bine. Dar el a zis: „Hai, totuși, să încercăm și celălalt personaj, Dorra.” Și instantaneu am simțit o panică imensă, pentru că m-a luat total nepregătită. Nu înțelegeam ce vede el în mine potrivit pentru rolul acesta. Mi se părea că personajul Dorra trebuia să fie cineva slab, fragil, lovit de soartă și nu credeam că mi se potrivește. Eu, însă, mă consideram prea puternică. Dar, la repetiții, deși inițial am fost blocată și nu știam ce să scot din mine sau cum să lucrez, la un moment dat s-a produs un declic și au început să iasă emoții peste emoții. Lucrurile s-au legat aproape de la sine. La premieră, mi-am dat seama că trăiesc foarte intens tot ce trăiește Dorra și că tot ce scoate ea la iveală sunt lucruri pe care le-am simțit și eu de-a lungul vieții, în diferite situații.

- Ai ajuns la Dorra acum, dar parcursul tău interpretativ a cuprins şi alte prezenţe scenice consistente, apreciate de public. Spune-mi cum a ajuns fetița, bănuiesc silitoare la învățătură, să se gândească la teatru și actorie.

- Să știți că fetița silitoare la învățătură a fost și foarte rebelă în adolescenţă. Eu m-am născut în Târgu Neamț, dar părinții mei s-au mutat în Iași când eram foarte mică. Povestea cu teatrul a început în clasa a zecea, elevă fiind la Colegiul Naţional. În şcoală existau două trupe de teatru în limba engleză, care susţineau spectacole în ţară, dar şi în afară. Coordonatoare era profesoara de engleză Lotus Havârneanu, pe care o respect și o admir foarte mult pentru drumul acesta pe care ni l-a deschis multora și care m-a cooptat în această activitate. Am lucrat în perioada aceea cu Ionuț Caras, care acum este actor la Teatrul Național din Cluj, și am făcut două spectacole pe care le-am jucat la Teatrul Naţional, dar şi în Italia. Am mers la festivaluri de teatru pentru adolescenți, mă simţeam bine în această postură şi atunci am luat decizia să dau la actorie.

- În facultate, ai fost la clasa domnului Emil Coşeru, societar al Teatrului Naţional din Iaşi. Cum a fost colaborarea?

- Remarcabil actor și un profesor minunat. Era foarte exigent, dar într-un sens bun. Nu mi s-a părut excesiv de dur. Se manifesta foarte ferm și se impunea. Dădea un feedback foarte bun. Știu că, atunci când am avut un examen, am jucat ceva din Molière, din „Școala nevestelor”, și atunci m-a luat deoparte și mi-a zis: „Te descurci foarte bine, bravo, ai șanse să devii o actriță foarte bună.” Iar asta mi-a dat foarte multă încredere — validarea din partea lui. Am lucrat foarte mult și cu doamna Tatiana Ionesi, și cu domnul Doru Aftanasiu, care erau asistenții lui, iar acum suntem colegi.

- Ai plecat la București după absolvirea facultății. Bucureştiul, spaţiul teatral, dar şi cinematografic al Capitalei, atrage actorii și regizorii. Tu te-ai întors la Iaşi după doi ani. De ce?

- Am plecat pentru că am fost solicitată să plec. Regizorul Radu Apostol, cu care lucrasem la Iaşi, în facultate, m-a invitat să vin la București. Am jucat la Teatrele Bulandra şi Metropolis. Lucrurile se legau profesional, dar acolo m-am simţit puțin speriată și copleșită. Nu știu dacă mi-am dorit foarte mult să pătrund în lumea aceea. Am simțit că mă trage înapoi Iașul și că îmi place aici. Oarecum marcată de aceste trăiri, într-o seară de 24 decembrie, în Ajunul Crăciunului, m-a sunat domnul Adi Carauleanu, care era atunci director artistic al Teatrului Naţional din Iaşi, și mi-a zis că s-au eliberat două posturi, pentru că ieșiseră la pensie Violeta Popescu şi Sergiu Tudose. Și atunci ne-au angajat pe mine și pe colegul meu, Horia Veriveș. Şi aşa a fost prima întoarcere acasă.

- A mai existat şi a doua?

- În sufletul meu exista o frământare. Rămăsesem însărcinată, trebuia să nasc, iar partenerul meu de viaţă, şi el actor, trăia la Bucureşti, aşa că, în concediul medical, m-am mutat din nou acolo, cu gândul de a rămâne. Am stat ceva timp… Dar m-a cuprins un dor fantastic de Iași. Simţeam că orașul natal, mai ales de când am devenit mamă, îmi oferă atât de multă stabilitate, atât de multă împlinire pe plan personal și sufletesc. Mă calmează. Iașul este un loc în care poți să-ți crești foarte frumos copiii. Sigur, îmi place şi să călătoresc. Merg tot timpul să văd spectacole în alte orașe, mai ales în București. Când prind la teatru două-trei zile libere, merg şi până la Londra să văd spectacole.

- Viaţa pe scenă este doar frumoasă?

- Nu este ușoară viața unui actor. Viaţa actorului este grea şi palpitantă. La premieră mă gândesc că o să mor, că o să leșin. Eu sunt o persoană foarte uccess. Dar, în timp, am reuşit să-mi controlez emoțiile sau tracul. Fiind primul contact cu publicul la premieră, nu știi care vor fi reacţiile și, de aceea, emoțiile sunt foarte mari.

- Se apropie Gala UNITER, pe 25 mai, la Bucureşti. Emoţiile, desigur, sunt mari. Consideri nominalizarea ca fiind deja o victorie?

- Bineînţeles. O victorie profesională. Eu merg acolo, la Gala UNITER, foarte mândră de noi, ca echipă a acestui spectacol, de colegele mele, de regizor și de teatru, teatru care a avut inspirația să îl invite pe Botond Nagy. Dar, dincolo de acest fapt, cea mai mare victorie a vieţii este copilul meu. Fetiţa mea mi-a oferit atât de multă putere și constituie o sursă de inspirație atât de valoroasă.

A consemnat Vasile ARHIRE