FOTO -- Breazu, un sat departe de civilizație. Aleșii rămân constanți, dar absenți

* la câțiva kilometri de Iași, noroiul a devenit rutină, iar drumul spre casă o probă zilnică de răbdare * la Breazu, unde stația e în câmp și lumina se stinge din stâlp în stâlp, oamenii nu mai cer promisiuni, ci prezență

În Breazu, un sat din comuna Rediu, aflat la o azvârlitură de băț de Iași, noroiul nu mai este un detaliu de iarnă. Este sunetul pașilor grei, este frâna pusă din instinct, este grija de a nu aluneca atunci când îți duci copilul spre stație. Când plouă, pământul pare că înghite tot, încălțăminte, roți, timp.

„Trebuie să se trezească la realitate toți cei care pot să facă ceva pentru comună”, spune George Olaru, un ieșean care a dat asfaltul de oraș pe liniștea din Breazu. Dar…

La fel ca și el, locuitorii din sat nu cer spectacole, ci normalitate. Cer un drum care să nu se transforme în capcană, un autobuz care să vină la timp, un bec stradal care să funcționeze. Cer ceva simplu, să poată trăi lângă oraș fără să simtă că au fost uitați.

„Nu este doar punctul meu de vedere, comuna a rămas ultima din Zona Metropolitană, din punct de vedere al dezvoltării. Drumuri neasfaltate, numărăm pe degete străzile care beneficiază de asfalt, traseele de autobuz sunt rare și provoacă multe nemulțumiri, iluminatul public este ineficient, multe corpuri de iluminat pe bază de sodiu nu mai funcționează sau sunt din doi în doi stâlpi”, continuă cu of Geprge Olaru.

Într-un loc în care transportul ar trebui să fie punte spre Iași, stația ajunge să fie o margine, nu un nod. O așteptare în bătaia ploii, o rușine tăcută când nu ai unde să te adăpostești.

„Stațiile de autobuz sunt la marginea câmpului, având doar un indicator, fără nicio copertină care să protejeze oamenii de ploaie, soare, ninsoare. Spre deosebire de Valea Lupului, Miroslava, Tomești, învecinate și ele cu municipiul Iași, Comuna Rediu a rămas la nivelul secolului XX. Aici nu s-a făcut trecerea în secolul XXI”, continuă plătitorul de taxe la Primăria Rediu.

Din „fericire”, în acest moment, locuitorii din Horlești nu duc grija prețului la gaz, deoarece în sat nu există gaz.

Paradoxul e că oamenii nu s-au mutat aici ca să se plângă. S-au mutat pentru liniște, pentru aer, pentru vecini, pentru câmpurile care îți schimbă starea când sunt lucrate. Tocmai de aceea doare când civilizația rămâne la câțiva kilometri distanță: „Nu regret că ne-am mutat aici, e un loc minunat. Avem aproape Pădurea Mârzești, avem lângă noi oameni la care ținem foarte mult, avem ogoarele care ne încântă când sunt cultivate. Însă cred că administrația locală și județeană trebuie să înțeleagă faptul că e nevoie de mai mult efort din partea lor pentru a aduce comuna cel puțin la nivelul de dezvoltare a celor cu care se învecinează”.

În Consiliul Local se pot schimba tabere, se pot strânge rândurile și se pot rupe. În stradă, însă, rămâne aceeași comunitate. Aceiași copii care merg prin noroi. Aceiași părinți care își calculează fiecare pas.

„Înțeleg că în CL sunt divergențe. Au fost și în mandatul fostului primar, care acum este consilier local. Însă ei nu înțeleg că astăzi poți fi la un partid, cu un obiectiv, mâine la un altul, care are alt obiectiv. Vecinii, prietenii din comună rămân însă aceiași. Cum ai curajul să dai ochii cu ei, când știi că cei mici, copiii lor, înoată prin noroi”, se întreabă George Olaru, la fel ca și mulți dintre vecinii săi.

Când oamenii trimit petiții, nu cer favoruri. Cer respectarea unui drept și un răspuns care să nu fie doar hârtie. Iar reacția de iritare spune, uneori, mai mult decât lipsa asfaltului.

„Primarul din Rediu se plânge că oamenii trimit petiții și le dă de lucru celor din primărie, că trebuie să răspundă petițiilor și nu au timp să lucreze. Este lege care dă dreptul cetățenilor să aibă acces la informații de interes public și obligă instituțiile publice să ofere răspuns”, a punctat contribuabilul la bugetul comunei în care se întâmplă și lucruri bune --

sunt în curs de execuție lucrările la noua școală, iar pentru grădiniță a fost emis ordinul de începere. „Lucruri firești, normale pentru o comunitate aflată în plină dezvoltare”, spun oamenii, încercând să uite de necazul glodului de pe drumurile care arată ca la început de secol trecut.

Breazu nu mai are nevoie de încă o promisiune. Are nevoie de semne clare că administrația există și în teren, nu doar în răspunsuri. Pentru că atunci când drumul devine noroi, nu se rupe doar o stradă. Se rupe încrederea că aparții, cu adevărat, de lumea de lângă tine.

Dan DIMA