Iași, oraș-spital -- când bunăstarea se măsoară în paturi ocupate

* în statistici, Iașul e prezentat drept „pol medical de excelență” * în spatele formulei lucioase, cifrele sunt reci: România are, în Barometrul Bunăstării, un scor de doar 6,53 la capitolul Sănătate * ieșeanul trăiește în medie aproximativ 75 de ani, sub media națională care se apropie de 76–76,6 ani * un oraș cu spitale mari, într-o țară obosită, în care viețile nu devin neapărat mai lungi

Barometrul Bunăstării pune pe hârtie ceea ce medicii din Iași știu de mult: sistemul nu respiră prin prevenție, ci prin gărzi. România este codașă în regiune la mortalitate evitabilă, la controlul bolilor cronice, la obiceiuri de viață. Scorul de 6,53 nu e o abstracțiune statistică, ci traducerea în cifre a cozilor de la UPU, a diagnosticelor tardive și a unui stil de viață pentru care boala devine normalitate.

Iașiul concentrează o felie uriașă din infrastructura medicală a regiunii Nord-Est. Aproximativ 40% din paturile de îngrijire cronică ale întregii regiuni sunt aici. În realitate, județul a ajuns să fie spitalul Moldovei: bolnavii de la Botoșani, Suceava, Neamț, Bacău sau Vaslui coboară din același microbuz, în fața acelorași porți. Peste toate, populația regiunii este cea mai săracă din țară și una dintre cele mai vulnerabile din Uniunea Europeană. Nu doar boala ajunge la Iași, ci și precaritatea.

Institutul Regional de Oncologie tratează anual în jur de 18.000 de pacienți cu afecțiuni oncologice. În spatele cifrei stau 18.000 de dosare, 18.000 de familii, 18.000 de drumuri spre chimioterapie, radioterapie, intervenții complexe. IRO a fost gândit pentru aproximativ 300 de paturi, dar, de fapt, ține pe umeri povara unei populații de câteva milioane de oameni din tot Nord-Estul. Când spui „cancer în Moldova”, de prea multe ori înseamnă „Iași sau nimic”.

Spitalul „Sf. Spiridon” este coloana vertebrală a urgențelor din regiune. Peste 40.000 de pacienți sunt internați anual în regim continuu, iar alți peste 35.000 ajung în spitalizare de zi. Vorbim despre peste 100 de internări pe zi, într-o instituție cu mai bine de o mie de paturi, care funcționează permanent la limita capacității. Fiecare sută de pacienți nou-veniți înseamnă gărzi prelungite, saloane supraîncărcate, decizii luate pe fugă, familii care așteaptă vești pe hol.

La Neurochirurgia „Prof. Dr. Nicolae Oblu”, cifrele sunt la fel de tăioase: în jur de 12.000 de internări pe an, aproximativ 30.000 de consultații, peste 4.000 de operații. Aici nu există „cazuri simple”: traumatisme craniene, tumori cerebrale, accidente vasculare complicate. Este singurul spital de profil din estul țării, iar fiecare pacient în plus întinde încă un milimetru elasticul unui sistem deja foarte aproape de a se rupe.

La capătul celălalt al vieții, Spitalul de Copii „Sfânta Maria” adună zeci de mii de pacienți anual. De ani de zile, este singurul mare spital pediatric pentru întreaga regiune. Noile investiții în îngrijiri paliative – o secție cu 26 de paturi, gândită să deservească până la 5.000 de copii cu boli grave din întreaga Moldovă – nu sunt un semn de liniște, ci un diagnostic etic: avem nevoie de mai multe paturi pentru suferința fără leac.

Toate aceste cifre nu spun doar că Iașul e centru medical, ci că duce în spate o regiune întreagă, în timp ce propriul său locuitor moștenește aceeași speranță de viață plafonată la 75 de ani. În timp ce fluxul de pacienți crește, prevenția rămâne un capitol marginal, stilul de viață se degradează, boala intră în vocabularul de zi cu zi. Sănătatea publică e tratată ca o succesiune de urgențe, nu ca o investiție în ani de viață câștigați.

Clara DIMA