Iașul bătrânilor invizibili. Când experiența e aruncată la coș și înțelepciunea devine povară

* cel mai mare oraș al Moldovei are peste 160.000 de pensionari și 118.000 de persoane de peste 65 de ani – o forță uriașă de cunoaștere și experiență * în loc să fie folosiți și integrați, seniorii trăiesc sentimentul că au intrat în „celula uitării”

În Iași, oraș care se laudă cu universități și tradiție culturală, vârsta pensionării nu mai e o încununare, ci o condamnare tăcută. Oamenii care au format generații, care au ținut spitale, școli și instituții în picioare, trec brusc de la statutul de profesioniști respectați la cel de figuri șterse, împinse în spatele cortinei. Statistica arată clar proporțiile acestei drame colective: Iașul are peste 160.000 de pensionari și 118.000 de persoane cu vârsta de peste 65 de ani. Aproape un sfert din populația orașului și a județului se află astăzi în zona pe care societatea o numește, cu cinism, „inactivă”. Și totuși, această masă de oameni nu este inactivă prin esență, ci prin felul în care este ignorată.

Pasul către neagra uitare

Pentru mulți, momentul pensionării seamănă cu intrarea într-o celulă a uitării. Nu pentru că nu ar mai putea, ci pentru că nu li se mai cere nimic. Profesorii care au format generații întregi, medicii care au salvat vieți, inginerii și cercetătorii care au ridicat proiecte sunt reduși la tăcere. Dintr-o dată, experiența lor nu mai e solicitată, înțelepciunea lor e tratată ca o povară, iar vocea lor devine un ecou stins între pereți. Pensionarea devine sinonimă cu dispariția socială, iar izolarea se transformă în boală tăcută. Fără un rost, fără o utilitate clară, bătrânețea se instalează ca o pedeapsă, nu ca o etapă deplinei maturități. „Ziua în care am ieșit la pensie a fost și ziua în care lumea m-a uitat. Am muncit o viață, am educat generații de copii, dar… Mi-ar plăcea să fac parte din proiecte, dar nimeni nu te mai cheamă”, a spus Maria Dinu, fostă educatoare.

Acești oameni ar putea fi folosiți. Integrați în viața comunității, în școli, spitale, proiecte culturale sau civice, ar fi nu doar mai sănătoși, dar și mai fericiți. Studiile o arată limpede: cei care se simt utili, care au un rol, care participă, își păstrează mai bine sănătatea, trăiesc mai mult și cu demnitate. În schimb, cei reduși la pasivitate și asistență socială se sting încet, împovărând și familia, și sistemul public. Pentru Iași, o astfel de alegere nu e doar imorală, e și nesustenabilă. „Cu cât suntem implicați în mai multe activități, cu atât ne menținem mintea sănătoasă. Ne simțim utili, avem încredere în noi. Să știți că una dintre cauzele anxietății și ale depresiei, de care suferă mulți vârstnici, este gândul că nimănui nu-i mai pasă de noi”, a spus psihoterapeutul Letiția Popa.

Punți între generații

Sigur, există câteva cluburi de pensionari și un centru de zi, există ONG-uri care încearcă să creeze punți între generații. Dar toate acestea ating o fracțiune infimă din cei peste 118.000 de seniori din Iași. Restul rămân invizibili, prinși într-o tăcere grea. Și astfel se pierde cea mai importantă punte dintre generații: tinerii cresc fără contact cu memoria vie a orașului, fără acces la lecțiile istoriei trăite, la mărturiile celor care au trecut prin schimbări politice, crize și renașteri. În lipsa acestui dialog, comunitatea devine mai fragilă, mai amnezică, mai ușor de manipulat.

„Ne place să rostim că Iașul este oraș al învățăturii, dar cum să rămână acest titlu real dacă îi reducem la tăcere pe cei care au ținut vie această învățătură? Cum putem vorbi despre solidaritate când ne tratăm bătrânii ca pe niște cifre într-un raport sec despre pensii și îmbătrânirea populației? Să nu ne amăgim: un oraș care nu își folosește înțelepciunea devine mai sărac, mai lipsit de direcție”, a completat psihoterapeutul.

Iașul bătrânilor invizibili e o imagine crudă, dar reală. Fără implicarea lor, fără loc pentru vocea lor, pierdem nu doar oameni, ci și repere. Înțelepciunea nu expiră odată cu vârsta, ci devine, paradoxal, mai limpede. Seniorii ar trebui aduși din nou în centrul vieții publice, pentru ca orașul să nu rămână prizonier al unei memorii amputate. Pensionarea nu trebuie să fie începutul dispariției sociale, ci o altă formă de participare.

Maura ANGHEL