Iașul văzut prin ochii copiilor

Ce s-ar întâmpla dacă am privi orașul prin ochii copiilor? Dacă le-am asculta dorințele și i-am lăsat să fie arhitecți ai propriului oraș? Iașul, așa cum îl văd ei, este un loc al poveștilor, al aventurilor și al locurilor de joacă nesfârșite, dar și un oraș care are nevoie de mai multă grijă și atenție. Cu sinceritatea și imaginația lor neîngrădită, copiii ne oferă o lecție despre ce înseamnă un oraș cu adevărat primitor.

„Îmi place că avem multe locuri unde putem alerga. Dar aș vrea să fie mai multe locuri de joacă, cu tobogane uriașe și leagăne care zboară mai sus!”, spune Mara, o fetiță de șapte ani, care visează la un Iași mai vesel și mai colorat. Pentru ea, dealurile din Copou sunt adevărați uriași blânzi care o protejează, iar palatul lui Cuza ar trebui să fie un castel fermecat unde, în fiecare seară, un povestitor să le citească basme copiilor.

Tudor, în vârstă de nouă ani, vede orașul ca pe un imens teren de curse: „Trotuarele ar trebui să fie doar pentru noi, copiii, să putem merge cu bicicleta sau cu trotineta fără să ne oprim din cauza mașinilor parcate peste tot”. Nemulțumirea lui este împărtășită și de alți copii, care se plâng că trotuarele sunt înguste, murdare și pline de obstacole.

Prea puține locuri de joacă

O altă problemă pe care o observă cei mici este lipsa locurilor de joacă și a spațiilor destinate lor. „Unele parcuri sunt foarte mici și mereu pline de copii. Nu mai găsesc loc la leagăn!”, oftează Sara, șase ani. Copiii nu înțeleg de ce parcurile nu sunt o prioritate și de ce în unele cartiere acestea lipsesc cu desăvârșire.

Dar cei mici nu se opresc doar la plângeri – ei au și soluții. Dacă ar avea putere, ar schimba multe lucruri. Maria, opt ani, ar vrea să coloreze autobuzele și să lase copiii să deseneze pe ele, pentru ca orașul să fie mai vesel. David, zece ani, crede că în fiecare școală ar trebui să existe un club de joacă, unde copiii să se poată relaxa între ore. Iar Ioana, opt ani, visează la un loc unde toți copiii să aibă acces la educație și joacă, chiar și cei care nu își permit grădiniță.

Dincolo de fantezie, copiii pun și întrebări care ar trebui să ne dea de gândit. „De ce oamenii mari aruncă gunoaie pe jos? Noi suntem certați dacă facem asta”, se miră Ana, nouă ani. „De ce claxonează atât de tare dimineața? Bebelușii și oamenii care vor să doarmă ce fac?”, întreabă Miruna, șapte ani. Ei observă problemele orașului poate mai bine decât adulții, pentru că le trăiesc direct, fără să fi învățat să le ignore.

Discuțiile cu cei mici ne arată că orașul poate fi privit și altfel: cu ochi curați, cu dorința de joacă, de siguranță și de frumusețe. Copiii nu vor străzi perfecte și clădiri impozante, ci locuri unde să poată fi liberi, unde să nu se simtă în pericol și unde să poată visa. Poate că, dacă am asculta mai des vocea lor, am construi un oraș mai prietenos nu doar pentru ei, ci pentru toată lumea. Așa cum spune Andrei, șapte ani, cu înțelepciunea sinceră a copilăriei: „Dacă orașul e frumos pentru copii, sigur o să fie frumos și pentru toți ceilalți”.

Maura ANGHEL