În gunoiul ieșenilor, sticla apasă la tonaj

* în Iași, greutatea reciclării nu e dată de PET, ci de sticlă * anul trecut, într-o singură lună de raportare (iulie 2025), ambalajele returnate prin SGR au însemnat aproximativ 982 de tone de sticlă, față de 344 de tone de plastic și 90 de tone de metal * în același timp, în colectarea municipală, fluxul care înghite cel mai mult rămâne rezidualul (gunoiul amestecat) semn că orașul se mișcă între două realități: una care învață să returneze ambalaje și una care încă aruncă la grămadă

Iașul se vede cel mai bine în lucrurile pe care le aruncă. Un oraș universitar, cu chiriași care se schimbă anual, cu comenzi la ușă și cu promoții permanente în retail, produce inevitabil mai mult ambalaj decât memorie: cutii, folii, pungi, sticle. Dar când pui cifrele lângă reflexe, apare o concluzie interesantă: sticla apasă statisticile. E materialul care, deși pare mai puțin prezent în pubele decât plasticul, cântărește mult mai mult și ridică tonajul returnărilor.

De aici se nasc două orașe. Primul e Iașul care a prins mecanismul simplu al garanției: iei ambalajul, îl duci înapoi, îți recuperezi banii. Acolo se vede disciplină, rutină, și un tip de reciclare ușor de înțeles. Al doilea e cel din spatele blocurilor și al punctelor gospodărești: acolo, marea masă a deșeurilor rămâne rezidualul, gunoiul amestecat, care înghite resturi alimentare, ambalaje murdare, obiecte mici, textile, tot ce nu are un traseu limpede sau o motivație imediată.

În acest coș amestecat se citește și o altă poveste, mai puțin confortabilă: sărăcia și uzura. Hainele aruncate nu sunt doar fast-fashion, ci și semn de epuizare a resursei: porți până nu mai poate, apoi nu mai ai unde să duci sau nu mai ai timp să sortezi. Faptul că, în județul Iași, cantitatea de textile colectate separat a urcat puternic în 2025 arată că există un început de infrastructură și de reflex, dar și cât de mult era, până ieri, invizibil în gunoiul menajer.

La fel se întâmplă cu electronicele mici: încărcătoare, telefoane vechi, aparate “aproape bune”. Ele nu apasă ca sticla la tonaj, ci în costul de mediu și în pierderea de materiale. Și, într-un oraș care cumpără tehnologie des, problema nu este doar aruncarea, ci amânarea: sertarele pline devin o arhivă a consumului, iar când se golesc, nu e sigur că ajung pe traseul corect.

După cum se vede, sticla umflă tonajele, dar rezidualul trădează rutina. Între cele două se vede Iașul real, zi de zi: cât cumpărăm din impuls, cât reparam când se strică, cât mai știm să refolosim, cât donăm și cât ajunge, pur și simplu, la gunoi – din grabă, din comoditate sau din lipsă de opțiuni.

Clara DIMA