Lăsata Secului pentru Postul Paștelui, timpul răgazului și al începutului curat

Se lasă sec. Se așază liniștea. De pe mese dispar bucatele grase, iar casele se umplu de aromele unui foc ce purifică. Oamenii se așază unii lângă alții, împart plăcinte, vin, vorbe și iertări. Este pragul dintre două lumi: cea a belșugului și cea a nevoinței, a cumpătării.

Lăsata Secului pentru Postul Paștelui, această sărbătoare uitată pe alocuri, dar încă vie în sate și în sufletele celor care mai cred în rostul ei, este un popas al gândului înainte de lungul drum al purificării. Este timpul în care oamenii își iau rămas-bun de la vechi obiceiuri, pregătindu-se să pășească spre o perioadă a cumpătării nu doar alimentare, ci și sufletești.

Focuri și ospețe de despărțire

În gospodăriile tradiționale, ultimele zile înainte de Postul Paștelui sunt un amestec de sărbătoare și pregătire. Se face focul în curte sau pe deal, unde oamenii ard paie, crengi uscate și resturi de la masa îmbelșugată. Acest foc, numit uneori „focul lui Sân-Toader”, simbolizează arderea relelor, curățirea și înnoirea. Copiii sar peste flăcări, râzând, iar bătrânii își fac semnul crucii, murmurând rugăciuni de binecuvântare.

Pe mese, în ultima seară, stau bucate care par un răsfăț înainte de lungul post: plăcinte cu brânză, sarmale, fripturi și cozonaci. Este o ultimă seară a belșugului, dar și un moment al împăcării. Tradiția spune că trebuie să ceri iertare de la cei din jur și să îți cureți sufletul de supărări, căci Postul nu este doar pentru trup, ci și pentru inimă.

Tăcerea de după festin

Dar după festin vine liniștea. În prima zi de post, vasele sunt spălate cu apă clocotită, iar unii gospodari le afumă, pentru ca nici măcar urmele de grăsime să nu mai rămână. Începe hrana simplă – fierturi, legume, pâine, nuci. Trupul este lăsat să se curețe, să se obișnuiască cu mai puțin, ca sufletul să aibă loc de mai mult.

În vechile rânduieli ale satului, în prima săptămână de post se vorbea mai puțin, se ascultau povești și se spunea că omul trebuie să-și învețe tăcerea. Era un timp în care nu doar mâncarea se simplifica, ci și gândul. Oamenii se abțineau nu doar de la bucate, ci și de la răutăți, de la vorbe grele. Se intra într-un fel de ritm al curățirii interioare, unde tot ce este în plus, tot ce îngreunează sufletul, era lăsat în urmă.

Un început, nu doar o restricție

Lăsata Secului este mai mult decât o interdicție alimentară. Este un prag simbolic între două stări de a fi. Pentru unii, poate părea doar o veche tradiție, un obicei prăfuit al satului de odinioară. Dar pentru cei care o trăiesc cu adevărat, rămâne un moment de reflecție, de împăcare și de început.

Oamenii pleacă din seara Lăsatei Secului cu gândul la ce urmează: o perioadă de post, dar și de pregătire. Căci la capătul acestui drum nu este doar o masă cu ouă roșii și cozonaci, ci o sărbătoare a luminii. Un drum de purificare, de reîntoarcere la esență.

Se lasă sec. Se lasă o parte din lume în urmă. Și începe altceva: o călătorie spre înviere, prin tăcere, răbdare și credință.

Maura ANGHEL