Parisul îi premiază, Iașul îi recuperează târziu. Artiștii legați de oraș care au făcut carieră în lume, dar nu au devenit repere vii acasă

* de la Benjamin Fondane, poetul născut la Iași al cărui nume stă astăzi pe un premiu internațional de literatură decernat la Paris, până la Sami Briss, readus în orașul natal printr-o retrospectivă abia în 2023, sau Miron Agafiței, revenit în România după 35 de ani cu o expoziție deschisă nu la Iași, ci la Constanța, harta culturală arată o realitate mai complicată decât clișeul „nimeni nu e profet acasă” * Iașul nu-și ignoră total artiștii, dar îi recunoaște inegal, târziu și adesea mai degrabă comemorativ decât strategic

Iașul are o memorie culturală bogată, dar nu întotdeauna și reflexul de a transforma prestigiul extern al propriilor artiști într-o politică locală de prestigiu. Cazul cel mai puternic rămâne Benjamin Fondane. Născut la Iași, el este suficient de important în spațiul francofon încât Institutul Cultural Român de la Paris organizează anual Premiul Internațional de Literatură Francofonă „Benjamin Fondane”. În orașul lui natal, numele există în evenimente și spații memoriale, inclusiv la Institutul Francez și în programe culturale dedicate memoriei evreiești, dar nu are încă forța unui mare brand cultural viu al Iașului.

În artele vizuale, șirul devine și mai grăitor. Sami Briss, născut la Iași și afirmat la Paris, a avut la Muzeul Unirii o retrospectivă amplă abia în 2023, moment tratat chiar de presa locală ca o încheiere a unui „exil artistic”. Paul Ackerman, tot născut la Iași și integrat în École de Paris, rămâne un nume cunoscut mai ales în cercurile de istorie a artei și în piața de artă, nu în circuitul public local. Miron Agafiței, născut la Iași, a revenit în 2026 în România după 35 de ani cu o expoziție importantă organizată la Muzeul de Artă din Constanța, nu în orașul din care a plecat. Chiar și Theodor Pallady, născut la Iași și format decisiv în mediul parizian, este prezent mai ales ca reper patrimonial, nu ca urgență culturală permanent reactivată.

Dar investigația devine relevantă tocmai pentru că nuanțează. Există și artiști pe care Iașul i-a integrat real, nu doar simbolic. Elena Moșuc, una dintre vocile lirice mari ale scenei internaționale, a avut la Opera din Iași recitaluri și masterclass, instituția locală asumându-și explicit asocierea cu un nume de talie mondială. Felix Aftene, expus și în programe internaționale ale ICR, a avut la Palatul Culturii o amplă retrospectivă. Cătălin Mihuleac, tradus în franceză și prezent în circuitul francofon, a fost în același timp parte vizibilă a FILIT, cel mai puternic mecanism literar al orașului. Aici, Iașul nu întârzie să-și susțină valorile; știe să o facă, doar că nu pentru toți în aceeași măsură.

Din această listă, care îi include pe Benjamin Fondane, Sami Briss, Paul Ackerman, Miron Agafiței, Theodor Pallady, Elena Moșuc, Felix Aftene și Cătălin Mihuleac, se vede limpede că problema Iașului nu este lipsa artiștilor cu relevanță internațională. Problema este lipsa unui reflex coerent de a-i recupera la timp și de a-i transforma în repere active ale orașului. Unii sunt celebrați afară și pomeniți acasă. Unii sunt readuși după decenii. Unii intră firesc în programul instituțiilor. Alții rămân, încă, simple nume de vitrină într-un oraș care se revendică drept capitală culturală. Iar aici începe adevărata întrebare: nu câți artiști mari a dat Iașul, ci câți dintre ei au fost transformați, la timp, în patrimoniu viu. Clara DIMA