Povestea meșteșugarilor uitați. Moștenirea vie din inima Iașului

 * viitorul meșteșugurilor nu este pecetluit de trecut, ci de dorința de a le integra în prezent * dacă aceste meserii vor reuși să se adapteze, să găsească un echilibru între tradiție și tehnologie, atunci ele nu doar că vor supraviețui, ci vor cunoaște o nouă epocă de glorie * într-un oraș unde trecutul și prezentul se împletesc armonios, meșteșugurile pot redeveni parte din identitatea colectivă, păstrând farmecul și povestea Iașului pentru generațiile ce vor urma

Iașul, oraș al poeților și al marilor visători, păstrează între zidurile sale ecouri ale unei lumi aproape uitate, unde mâinile iscusite ale meșteșugarilor transformă materia brută în opere de artă. Fiecare colț al acestui oraș respiră poveste, iar meșteșugurile, deși amenințate de umbra industrializării, continuă să spună istoria unei tradiții de neclintit. Prin atelierele ascunse pe străduțele pietruite, prin curțile mici unde răsună ciocane peste piele și dălți în lemn, această moștenire vie supraviețuiește, păstrând sufletul Iașului viu.

Cândva, meșteșugarii dominau piețele orașului, oferindu-și marfa cu glasuri ridicate și gesturi sigure. Pe atunci, olarii modelau vase ce păstrau căldura focului în care fuseseră arse, pielarii tăiau și coseau cu măiestrie, iar țesătoarele împleteau firele destinului în pânze albe și broderii colorate. Acum, acești meșteșugari sunt mai puțini, iar meseriile lor par a fi relicve ale trecutului, dar încă se încăpățânează să dăinuie, împletind tradiția cu inovația, trecutul cu prezentul.

Într-un mic atelier din Schitu Stavnic, un olar își înmoaie mâinile în lutul moale, modelându-l cu mișcări ce par un ritual secret, moștenit din vechime. Vasele sale prind viață sub atingerea degetelor, iar fiecare linie trasată în lut are o poveste nespusă. „E tot mai greu, materia primă e scumpă, utilitățile la fel. Oamenilor nu le mai plac vasele noastre”, oftează nea Vali Popa, olar din tată-n fiu. Într-un alt colț al satului Vânători, nea Ionică își trece palma peste o bucată de piele, simțindu-i textura, mirosul, calitatea. Alege cu grijă fiecare fir de ață, fiecare cusătură, ca și cum ar sculpta un fragment de viață. Migălește la un chimir, una dintre puținele comenzi pe care le mai primește ca pielar, un meșteșug de care mai nimeni pare că nu mai are nevoie. La Belcești, tanti Maricica întinde urzeala și trec suveica printre fire, țesând pânze ce amintesc de vremuri în care războiul de țesut era inima fiecărei case. Deși moda a fost acaparată de textilele produse în fabrici, ea femei continuă să brodeze modele ce spun poveștile bunicilor lor, adăugând fiecărui fir de bumbac un strop de suflet.

Meșteșugurile nu sunt doar o artă a trecutului, ci și o promisiune pentru viitor. Într-o lume în care produsele de serie sunt peste tot, tot mai mulți oameni caută unicitatea, autenticitatea, povestea din spatele fiecărui obiect lucrat manual. Astfel, meșteșugarii din Iași își găsesc noi drumuri: unii își expun creațiile în târguri și festivaluri, alții își vând obiectele pe platforme online, iar câțiva au transformat atelierele în spații deschise publicului, unde turiștii pot vedea și învăța arta lucrului manual.

Turismul cultural devine un colac de salvare pentru acești păstrători ai tradiției. Vizitatorii care ajung în Iași nu mai caută doar biserici și muzee, ci vor să simtă viața autentică a orașului, să privească un olar la lucru, să atingă țesăturile create manual, să asculte poveștile meșteșugarilor. Fiecare atelier devine o fereastră spre un trecut încă viu, o experiență ce nu poate fi replicată de nicio fabrică sau producție de masă.

Și totuși, meșteșugarii nu pot supraviețui doar din admirația celor care le trec pragul. Educația devine o punte spre viitor, iar transmiterea meseriei către generațiile tinere este esențială. În câteva școli se organizează cursuri unde tinerii pot învăța să modeleze lutul, să sculpteze lemnul sau să țese pânze. În astfel de locuri, tradiția nu este doar păstrată, ci renaște, căpătând forme noi, adaptate lumii moderne.

Clara DIMA