Profesorii de 65 de ani, împinși afară din școli: noua regulă care zguduie educația

Sub masca unei reforme „moderne”, Ministerul Educației pune în aplicare una dintre cele mai cinice epurări tăcute din școala românească. Începând cu anul școlar 2026–2027, profesorii ajunși la vârsta pensionării sunt împinși deliberat în afara sistemului, printr-un mecanism birocratic gândit nu să rezolve criza din educație, ci să o ascundă sub preș.

Oficial, li se spune că „mai pot rămâne”, neoficial sunt plasați ultimii pe listă, după toată lumea. Vor primi doar firimiturile rămase, ore împrăștiate, la distanțe imposibile, în școli unde nimeni altcineva nu vrea să ajungă. Este o invitație mascată la retragere, formulată suficient de elegant încât să nu pară abuzivă, dar suficient de dură încât să fie eficientă.

În județul Iași, unde deficitul de cadre didactice este departe de a fi o teorie, măsura frizează absurdul. Ani la rând, sistemul s-a sprijinit pe profesorii pensionari pentru a ține deschise școli din mediul rural, pentru a acoperi ore „neatractive” și pentru a salva planuri de școlarizare făcute pe muchie de cuțit. Acum, aceiași profesori sunt tratați ca un balast incomod, care trebuie împins discret peste bord.

Ipocrizia este dublă. Pe de o parte, statul se plânge de lipsa profesorilor. Pe de altă parte, le spune celor cu experiență că pot rămâne doar dacă acceptă să bată județul în lung și-n lat pentru câteva ore. Pentru un profesor de 66–68 de ani, naveta zilnică între sate nu este „flexibilitate”, ci o umilință instituționalizată.

Directorii de școli privesc scena cu neliniște. Planurile de școlarizare sunt încă în aer, clasele se taie din pix, iar normele se subțiază de la un an la altul. Orice decizie greșită se transformă într-un domino: profesori fără catedră, școli fără cadre, elevi fără continuitate. În tot acest timp, ministerul mută piese pe hârtie, fără să răspundă la întrebarea simplă: cine va intra, mâine, în clasă?

Argumentul „facem loc tinerilor” sună bine în conferințe de presă, dar se lovește de realitate în sate și comune. Tinerii nu se înghesuie să predea pe salarii modeste, cu navete neplătite și condiții precare. Iar când nu vin, pensionarii erau soluția de avarie. Acum, nici soluția de avarie nu mai este acceptabilă.

Mai grav, noile reguli se bat cap în cap cu discursul oficial de anul trecut, când ni se spunea că experiența trebuie valorizată, iar debutanții nu ar trebui să primească posturi fixe imediat. Astăzi, principiile se schimbă din nou, fără explicații, fără coerență, fără asumare. Educația este tratată ca un experiment continuu, cu profesori reali pe post de cobai.

În județe precum Iașul, această „reformă” nu va aduce stabilitate, ci goluri. Goluri în orar, goluri în școli și goluri în responsabilitate. Profesorii pensionabili vor pleca, nu pentru că nu mai pot, ci pentru că sunt forțați să plece. Iar când sistemul se va trezi că nu mai are cine să predea, va fi prea târziu pentru regrete.

Aceasta nu este o reformă. Este o evacuare elegantă, mascată în limbaj administrativ.

Carmen DEACONU