Satele Iașului se golesc: Corcodel a ajuns la 36 de locuitori

* o localitate nu moare când ajunge la zero, ci când cade sub pragul de funcționare * școala, transportul și serviciile sunt primele care se sting

Când te uiți la satele Iașului prin ochii unui rezenzor, apare o realitate care nu încape în discursuri: există localități a căror populație a ajuns la două cifre. Cele mai mici sunt Corcodel (comuna Grajduri) cu 36 de locuitori, Leahu-Nacu (Deleni) cu 37, Alexești (comuna Ipatele) cu 40, apoi Filiași și Cotârgaci (ambele în Bălțați) cu 51, respectiv 58. Urmează Sălăgeni (Grozești) cu 53, Gura Văii (Strunga) cu 59, Schitu Hadâmbului (Mironeasa) cu 68, Petroșica (Coarnele Caprei) cu 69, Blaga (Schitu Duca) cu 72, Iepureni (Andrieșeni) cu 74, Buzdug și Tărnița (ambele în Dagâța) cu 79 și 90, Pădureni și Vama (ambele în Popești) cu 88 și 98, plus Ursărești (Răchiteni) cu 98. E o listă care, atent citită, seamănă cu o numărătoare inversă. 

Satul nu moare când ajunge la „zero”, ci când cade sub pragul de funcționare al instituțiilor 

Migrația are două viteze, iar ambele golesc satul. Migrația externă scoate din comunitate adulții apți de muncă și lasă în urmă gospodării „pe avarie”, în care bunicii cresc nepoții sau țin casa în picioare până la următoarea plecare. Migrația internă mută familiile spre oraș și periurban, acolo unde transportul, accesul la servicii și oportunitățile pentru copii sunt mai previzibile. În termeni europeni, ceea ce se vede la scară micro în satele Iașului e exact tiparul descris în analizele despre depopularea rurală: regiuni care pierd populație prin combinația dintre îmbătrânire și fluxuri de migrație.

Problema e că satul nu moare când ajunge la „zero”, ci când cade sub pragul de funcționare al instituțiilor. Școala e, de obicei, ultima ancoră. Când numărul copiilor scade, apare un simptom administrativ care spune tot: învățământul simultan, adică mai multe clase la un loc, același învățător împărțit între vârste și programe diferite. ONG-uri și publicații de educație au arătat în ultimii ani că simultanul nu e o „curiozitate” din rural, ci o soluție de avarie care apare acolo unde depopularea și lipsa transportului fac imposibilă organizarea normală.

Spre exemplu, în comuna Ipatele, recensământul arată un contrast puternic: Bâcu are 467 de locuitori, iar Alexești doar 40. În documente publice locale apare explicit structura școlară din Bâcu și faptul că rețeaua de învățământ a fost „restructurată masiv” în timp, un limbaj care, tradus pe românește, înseamnă că școala s-a adaptat la scăderea efectivelor. Școalare aproximativ 100 de copii, mulți în situații vulnerabile (inclusiv măsuri de protecție), care ajung să învețe în clase simultane. Asta e, de fapt, fotografia completă a depopulării: nu doar „câți au mai rămas”, ci „cine rămâne”, în ce condiții și cu ce resurse educaționale.

Când ai localități cu 36–40 de oameni și când simultanul devine normalitate, depopularea nu mai e o temă abstractă, ci o urgență administrativă: fără transport, fără cadre suficiente și fără sprijin social coerent, satul se stinge metodic, iar școala rămâne ultimul loc în care această dispariție se vede, zi de zi.

Dan DIMA