Tradiții de Anul Nou în satele Iașului

* în noaptea dintre ani, prin satele Iașului încă se aud urările vechi * Plugușorul, Sorcova, Capra și jocurile cu măști poartă, dincolo de spectacol, aceeași promisiune – un an mai bun, mai bogat și mai liniștit

Anul Nou nu înseamnă doar artificii și muzică tare, ci și o memorie vie, transmisă din generație în generație. În multe locuri din România, urările și jocurile de la final de an au rămas o formă de „curățare” simbolică a timpului: se alungă răul anului care se închide și se cheamă belșugul celui care începe. În satele Iașului, acest lucru se simte cel mai bine în felul în care oamenii încă își deschid porțile pentru cete, încă ascultă urările până la capăt și încă răsplătesc copiii cu ceva dulce sau cu un colac.

În seara de 31 decembrie, Plugușorul rămâne una dintre cele mai puternice tradiții. Legat de muncile câmpului și de dorința de recoltă bună, obiceiul adună copii și tineri în cete care merg din casă în casă, pocnind din bici, sunând din clopoței și rostind urarea cu glas tare. Zgomotul, ritmul și energia nu sunt întâmplătoare: în credința populară, ele „sparg” ghinionul și fac loc unui an roditor.

Pe 1 ianuarie, Sorcova deschide anul cu o imagine aproape cinematografică: copii cu nuiele împodobite, urând sănătate și viață lungă. Sorcova a fost, la origine, o nuia decorată cu flori, hârtie colorată și ciucuri, iar răsplata – dulciuri, fructe, colaci sau bani – păstrează ideea veche de schimb: urare pentru urare, bine pentru bine.

Tot în primele zile ale anului apar măștile și jocurile care transformă ulița într-o scenă. Capra, întruchipată printr-o mască sculptată, e printre cele mai cunoscute, iar în tradiție simbolizează fertilitatea și belșugul. În alte zone, Dansul Ursului adună grupuri mari, cu tobe și costume grele, într-un spectacol zgomotos care, potrivit credinței populare, alungă răul și „trezește” comunitatea. Iar obiceiul cu Steaua, început din perioada Crăciunului, continuă uneori până la Sfântul Vasile și chiar mai departe, cu colinde și daruri simple – mere, nuci, colaci – semn că sărbătoarea nu se termină brusc, ci se stinge lent, ca o lumină care rămâne aprinsă în casă.

Pe lângă tradiții, multe familii păstrează și superstiții, ca un set de reguli nescrise pentru „cum intri în an”. Se spune că la miezul nopții e bine să deschizi ușa pentru ca anul vechi să iasă și cel nou să intre. Un alt obicei e să porți ceva nou și, adesea, ceva roșu sau într-o culoare veselă, ca semn de energie bună. Din bătrâni se mai știe și că pe 1 ianuarie nu e bine să plângi, fiindcă lacrimile ar „chema” tristețea în lunile care urmează.

În final, poate tocmai asta e forța Anului Nou: nu spectacolul în sine, ci sentimentul că timpul se înnoiește prin oameni, prin glasuri, prin urări. Trăim vremuri accelerate, iar aceste obiceiuri rămân o formă simplă de a spune: am trecut pragul împreună și ne dorim, încă o dată, același lucru – să fie bine.

Maura ANGHEL