Umilință cu pază la ușă. Realitatea crudă a spitalelor din Iași

* în spitalele din Iași, criza nu se mai vede doar în statistici, ci în fiecare interacțiune: secții supraaglomerate, personal insuficient, pacienți tot mai bolnavi și un comportament tot mai lipsit de empatie * oamenii nu mai sunt pacienți, ci „cazuri”, „fișe”, „internări” * sistemul medical funcționează, dar nu mai comunică, nu mai ascultă, nu mai vede

În spitalele din Iași, atmosfera este de uzură continuă. Secțiile sunt pline până la refuz, tărgile se aliniază pe holuri, iar timpii de așteptare la Urgențe devin greu de explicat și imposibil de suportat. Numărul de pacienți crește de la an la an, în timp ce numărul angajaților rămâne același sau chiar scade. Rezultatul este o presiune permanentă, care a transformat comunicarea medicală într-o formalitate rece și grăbită.

Lipsa acută de specialiști este vizibilă în fiecare minut. Un medic are de gestionat tot mai multe cazuri într-o singură tură, asistentele nu mai au timp nici măcar să explice procedurile, iar infirmierele, suprasolicitate și insuficiente, fac totul în ritm alert, mecanic. În astfel de condiții, empatia devine o raritate. Nu pentru că oamenii din sistem nu ar dori să o ofere, ci pentru că nu au când și nu au cum.

Pacienții ajung să fie percepuți ca sarcini de procesat. La cameră de gardă, la registratură, în saloane sau pe coridoare, discursul medical s-a scurtat la formule obligatorii. Nu mai există context, explicație, atenție sau răbdare. Totul funcționează pe repede-înainte, pentru a face loc următorului pacient, următoarei fișe, următoarei urgențe.

Depersonalizarea este evidentă: oamenii sunt preluați după cod, verificați după listă, internați după slotul disponibil. Pentru mulți dintre ei, experiența medicală devine un circuit birocratic în care nu mai simt că sunt priviți sau ascultați. Reacțiile dure, tonul iritat sau lipsa totală de comunicare nu mai sunt excepții, ci rutină.

Pe fondul acestei suprasolicitări, personalul medical din Iași pare tot mai blazat. Nu pentru că nu ar fi profesionist, ci pentru că lucrează într-un ritm care îi epuizează psihic și emoțional. Blazarea este un mecanism de protecție într-un sistem care consumă fiecare resursă umană până la limită. În timp, această stare se traduce în reacții seci, răspunsuri tăioase și o distanță tot mai mare față de suferința pacienților.

Spitalele și-au pierdut sufletul

În același timp, pacienții sunt tot mai vulnerabili. Vin cu boli complicate, cu comorbidități, cu anxietăți reale, dar nu primesc explicațiile de care au nevoie. Lipsa comunicării amplifică temerile și generează tensiuni, iar tensiunile se transformă în neîncredere. Este un cerc vicios care se adâncește de la o lună la alta. „Am făcut o colică renală și am ajuns la Urgențe. Am stat până spre dimineață, apoi mi-au dat o rețetă, o trimitere și am plecat acasă”, a spus Marian Iorga, un ieșean pentru care spaima de cozile din spitale e mai mare decât cea de boală. Istoria s-a repetat a doua zi, când a ajuns la Nefrologie. „Am stat de dimineață, de la ora 8, până la ora 14. La un moment dat am crezut că au uitat de mine. Toți pacienții de pe coridor fuseseră consultați, iar pe lângă mine treceau de parcă eram statuie”, a clătinat bărbatul din cap.  Problema majoră este una structurală, nu morală. Sistemul medical din Iași funcționează într-un ritm pe care resursele umane nu îl mai pot susține. Când fiecare secție lucrează la capacitate maximă, când fiecare tură înseamnă o cursă contra cronometru, când fiecare zi începe cu deficit și se termină cu oboseală extremă, empatia nu mai poate fi produsă la cerere. „Eu am avut o fractură și am ajuns la Sfântul Spiridon. Tare urât s-au purtat cu toții, de la brancardieri până la specialiști”, a spus și Iulia Onofrei.

De aceea oamenii simt că spitalele și-au pierdut sufletul. Pentru că nu mai există spațiu pentru un cuvânt în plus, pentru o explicație, pentru un gest de atenție. Iar pacienții care îndrăznesc să ceară aceste lucruri sunt rapid puși la locul lor de un sistem care nu mai are timp de nimic în afară de supraviețuire.

Criza de empatie din spitalele din Iași nu este un accident și nici un capriciu. Este un simptom clar al unui sistem suprasolicitat, subdimensionat și lăsat prea mult să funcționeze la limita avariei. Iar până când resursa umană nu va deveni prioritatea absolută, pacienții vor continua să fie tratați ca cifre, iar empatia – ca un lux pe care spitalele nu și-l permit.

Teona SOARE