Veste bună pentru pacienții cu boli autoimune. Cercetătorii au găsit un mod prin care organismul își reduce singur inflamația

Un studiu apărut recent în Nature Communications descrie un mecanism prin care organismul „închide” inflamația înainte ca reacția de apărare să se transforme în boală cronică. Cheia ar fi niște molecule derivate din grăsimi – epoxi-oxilipinele – care acționează ca o frână asupra unor celule imune implicate în inflamația persistentă. În teste pe voluntari sănătoși, blocarea enzimei care le degradează a grăbit dispariția durerii și a redus puternic un tip de monocite asociate cu inflamația cronică. Cercetătorii spun că direcția ar putea deschide drumul spre tratamente care refac echilibrul imunitar fără să-l suprime complet.

Inflamația e, în mod normal, o veste bună. Înseamnă că organismul a pornit alarma și trimite „echipe” de celule imune acolo unde există o infecție sau o leziune. Problema începe când alarma nu se mai oprește. Atunci, reacția utilă devine o uzură lentă, iar inflamația, în loc să vindece, ajunge să întrețină boala.

În acest punct se află și multe afecțiuni autoimune inflamatorii – boli în care sistemul imunitar își scapă din mână reglajele și atacă propriile țesuturi. Exemplele cele mai cunoscute sunt psoriazisul, artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, boala Crohn și rectocolita ulcero-hemoragică, spondilita anchilozantă, dar și scleroza multiplă (cu mecanisme diferite, însă tot cu o componentă de inflamație susținută). În toate, miza nu este doar „să scazi inflamația”, ci să o oprești la timp, fără să lași pacientul fără apărare în fața infecțiilor.

Tocmai acest „buton de oprire” a fost urmărit de o echipă de la University College London (UCL), care a ajuns la o concluzie cu potențial mare: organismul are, în mod natural, un sistem de reglaj mai fin decât se credea, iar o parte din el se sprijină pe molecule produse din lipide. Sunt numite epoxi-oxilipine și par să acționeze ca o frână a inflamației, limitând expansiunea unui tip de celule imune numite monocite intermediare – celule care, atunci când rămân „în exces”, sunt asociate cu inflamația cronică.

Pe înțelesul tuturor, monocitele sunt celule care circulă în sânge și intră rapid în „zona de conflict” atunci când există inflamație. Unele dintre ele ajută la curățare și reparare. Altele, dacă se înmulțesc prea mult și stau prea mult „pe scenă”, pot întreține răspunsul inflamator și îl pot transforma într-o problemă pe termen lung. În studiu, accentul cade pe aceste monocite intermediare – un fel de „mod” al sistemului imun care devine periculos când nu mai știe să se oprească.

Testarea ipotezei a fost făcută direct pe oameni, într-un model experimental de inflamație acută, auto-limitată. Voluntari sănătoși au primit o injecție intradermică cu E. coli inactivată (ucisă cu UV), declanșând o reacție locală de scurtă durată – durere, roșeață, căldură și umflare – similară cu ce apare după o infecție sau o rană.

În paralel, cercetătorii au folosit un inhibitor al enzimei soluble epoxide hydrolase (sEH) – o enzimă care, în mod normal, degradează epoxi-oxilipinele. Medicamentul utilizat se numește GSK2256294. Logica a fost simplă: dacă blochezi sEH, epoxi-oxilipinele rămân mai mult timp active, iar „frâna” naturală ar trebui să funcționeze mai bine.

Epoxi-oxilipinele sunt molecule pe care corpul le produce din acizi grași (inclusiv din cei proveniți din alimentație). Altfel spus, organismul are deja în el aceste piese de reglaj; noutatea este că cercetătorii au găsit o metodă prin care pot prelungi sau amplifica funcționarea lor, blocând enzima care le descompune. „Descoperirile noastre dezvăluie o cale naturală care limitează expansiunea dăunătoare a celulelor imunitare și ajută la calmarea mai rapidă a inflamației”, a declarat dr. Olivia Bracken, una dintre autoarele studiului. Clara DIMA