Labubu – monstrul cu zâmbet larg care împarte lumea între fascinație și teamă

A apărut dintr-o lume ciudată, desenată de artistul Kasing Lung și transformată în fenomen global de compania Pop Mart. Cu urechile lungi și colțuroase, zâmbetul plin de dinți ascuțiți și ochii mari, fixați într-o curiozitate tulburătoare, Labubu nu seamănă deloc cu jucăriile care umpleau până nu demult camera copiilor. Nu e moale, nu e drăgălaș, nu îți dă senzația de siguranță, dar tocmai prin asta cucerește o generație.

Copiii îl primesc cu entuziasm, ca pe un prieten rebel care rupe tiparele. Îi atrage tocmai pentru că nu e perfect, pentru că nu e cuminte și nici nu încearcă să fie „frumos”. În fiecare cutie-surpriză se ascunde o versiune diferită – uneori colorată, alteori întunecată – și această așteptare transformă figurina într-un mic ritual de descoperire. Pe rețelele sociale, Labubu a devenit rapid un simbol de apartenență: cine îl are, intră într-o comunitate globală care celebrează ciudățenia și curajul de a fi altfel.

Pentru părinți însă, povestea sună altfel. Mulți privesc cu neîncredere spre zâmbetul său amenințător și spre estetica gotică a colecției. Îl consideră neliniștitor, nepotrivit pentru vârste fragede, prea apropiat de imagini demonice sau grotescul din cultura horror. Pe lângă aspect, există și problema financiară: Labubu nu vine la bucată, ci la pachet cu hazardul blind box-urilor, o strategie de vânzare care alimentează dorința compulsivă de a cumpăra mereu, în căutarea figurinei rare.

Între fascinația copiilor și rezervele părinților se naște o dispută care spune mai mult decât pare. Labubu nu este doar o jucărie contestată, ci un semn al felului în care copilăria de astăzi își negociază umbrele. Dacă în trecut monștrii erau ținuți la distanță, ascunși sub pat sau în dulap, acum ei sunt scoși la lumină și transformați în companioni de joacă. Pentru unii, aceasta e dovada unei imaginații sănătoase, care nu se teme de întuneric. Pentru alții, e o derapare care deschide ușa unor simboluri nepotrivite pentru mințile fragede.

Labubu rămâne, așadar, un paradox: urât și iubit, fricos și prietenos, un monstru jucăuș care provoacă lumea adultă să se întrebe ce anume ar trebui să fie inocența. Poate că succesul său arată tocmai asta – că noua generație nu mai fuge de ceea ce e straniu, ci îl transformă în joc, în comunitate și, în cele din urmă, într-un limbaj al propriei libertăți. Teona SOARE