M-am uitat la filmul Recorder, ca să nu pierdeți voi două ore

  Un editorial despre ce spune documentarul, ce exagerează și ce rămâne în zona gri

Există filme care te termină emoțional, altele care te luminează, iar unele care te lasă într-o stare de confuzie calmă. Documentarul Recorder despre justiție reușește performanța de a le face pe toate trei. Îl pornești cu un ochi sceptic și, după două ore, ajungi să-ți pui întrebări la care nu aveai chef să reflectezi într-o seară obișnuită. Iar, dacă ești din sistemul de justiție sau măcar pe lângă el, începi să recunoști frânturi, exagerări, adevăruri spuse pe jumătate și frustrări spuse pe de-a-ntregul.

 Recorder ne spune, în esență, că justiția română ar fi „capturată”. E o metaforă grea, cu binecunoscuta savoare a investigațiilor cu miză. Dar filmul stă mai bine la atmosferă decât la demonstrație. Te introduce într-o lume în care judecătorii se mută din complet în complet ca pionii, în care dosarele importante se pierd în labirintul administrativ și în care un procuror poate fi scos dintr-o anchetă nu printr-o decizie oficială, ci prin „dinamica instituțională”. Toate aceste situații există în realitate, dar filmul le comprimă într-o singură poveste, ceea ce le amplifică și, uneori, le încarcă peste măsură. Mărturiile atașate transmit mai degrabă ideea că justiția vrea să fie capturată, dar de alte tabere, nu de cele care acum sunt denunțate.

  Personajul principal (sau măcar cel mai memorabil) este Claudiu Sandu, vicepreședinte al CSM, care apare în film cu un discurs atât de apocaliptic încât te întrebi dacă vorbește despre justiția română sau despre un stat falimentar dintr-un roman distopic. România, spune el, e mai aproape de un „paradis al infractorilor” decât de un stat de drept. Declarația are sonoritate și este, desigur, șocantă. Dar este, în mod evident, și o exagerare retorică. Un strigăt. Îl poți înțelege ca pe o reacție la probleme reale, cum ar fi prescripții, blocaje, lupte interne, dar nu poți să nu observi că Sandu, în setea de a trage semnalul de alarmă, dă din cuvinte mai tare decât din argumente.

 Tot el vorbește despre „impunitate tranzacțională”, un concept la fel de spectaculos ca o narațiune de John le Carré, doar că fără spionii britanici. Sugestia e că politicul și partea de sus a sistemului judiciar ar avea un soi de înțelegere tacită: eu te las în pace, tu mă lași în pace. Elegant spus, desigur. Dar, în lipsa unor dovezi clare, asemenea formule riscă să-și piardă greutatea și să devină mai curând lozinci decât diagnoze.

 Recorder mizează mult pe astfel de hiperbole. Magistrați anonimi vorbesc despre „sugestii de soluții”, despre „președinți care sunt mici dumnezei”, despre „atmosferă de presiune”. Nu spun că nu există astfel de situații în sistem. Există. O știe oricine a trecut măcar o dată printr-o sală de judecată sau printr-un birou de parchet. Dar filmul le prezintă cu o intensitate care creează impresia că ele sunt regula, nu excepția. Că fiecare instanță e un teatru de manevră și fiecare decizie administrativă e un act calculat în spatele ușilor închise. Iar aici filmul nuanțează prea puțin.

Partea cea mai solidă a documentarului este, de fapt, aceea bazată pe fapte verificabile. Dosare mari prescrise, structura specială de anchetare a magistraților rămasă cu personal insuficient, reorganizări controversate la Curtea de Apel București, cazuri disciplinare anulate de Înalta Curte. Aici Recorder se sprijină pe evenimente reale. Dar chiar și aceste realități sunt puse cap la cap într-un mod care favorizează concluzia dorită că justiția ar fi prizonieră într-o arhitectură creată de câțiva oameni-cheie. Faptul că această concluzie este posibilă nu înseamnă automat că este și completă.

 Cea mai mare problemă a filmului este că nu oferă spațiu celorlalte părți implicate. Nu auzi punctul de vedere al Inspecției Judiciare. Nici al conducerilor instanțelor criticate. Nici al membrilor CSM care nu împărtășesc perspectiva interlocutorilor. Asta nu transformă filmul într-un produs total incorect, dar îl transformă într-un produs unilateral. Așa cum este până la urmă orice investigație – dar unilateralitatea nu trebuie confundată cu verdictul absolut, cu adevărul incontestabil. 

Recorder face un documentar eficient emoțional, cu ritm, cu tensiune, cu un fir narativ compact. Îți transmite că, undeva, ceva nu funcționează așa cum ar trebui în justiție. Și asta este, într-adevăr, o temă legitimă. Dar pe parcurs mai amestecă percepții, temeri, frustrări și opinii personale cu fapte juridice, ceea ce face ca unele pasaje să sune mai mult ca un jurnal intim colectiv al unei părți a sistemului decât ca o radiografie rece. 

Întâmplător sau nu, firul narativ se sprijină pe relatările unor personaje care nu au demonstrat nimic profesional, dincolo de activistul politic din ultimii 10 ani. Este greu să reziști concluziei că ești în fața unui produs plasat strategic într-un moment în care CCR decide pe legea pensiilor magistraților, iar noua putere politică se pregătește să-și înșurubeze propriii oameni în funcțiile de vârf din parchete. Nostalgia plicurilor galbene și a optimizărilor judiciare bântuie încă o parte a magistraturii, acea parte care ar reveni chiar azi la o republică a procurorilor, în care judecătorii trebuie să ignore neregulile din rechizitorii și să condamne din principiu. 

Merită văzut filmul Recorder? Da. Dar nu pentru că ar conține Adevărul™. Ci pentru că arată cum se vede justiția prin ochii unor oameni. Pentru că pune pe masă întrebări. Și pentru că, exagerate sau nu, temerile celor intervievați se cuvin luate în serios, nu ca verdicte, ci ca semnale. Dacă justiția este capturată sau doar șubrezită, dacă sistemul e dominat de rețele sau doar de propriile sale neajunsuri, filmul nu poate să ne spună, deși