Taina care a transformat monahismul prin Sf. Cuv. Paisie de la Neamț

Născut la Poltava și ajuns stareț la Neamț, Sfântul Paisie a avut un rol important în viața monahală și în traducerea scrierilor filocalice în română și slavonă.

Calendarul ortodox al zilei de 15 noiembrie amintește de mai multe momente și sărbători importante. Astăzi sunt pomeniți Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, Sfinții Mucenici și Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv diaconul, iar ziua marchează și începutul Postului Nașterii Domnului.

Tot în această zi, este Duminica a 25-a după Rusalii, când se citește pilda samarineanului milostiv. Toate aceste repere pun în lumină credința, milostenia, răbdarea și grija pentru cei din jur.

Primii pași spre o viață dedicată credinței

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț s-a născut în 1722, la Poltava, pe teritoriul Ucrainei de azi. La botez a primit numele Petru și provenea dintr-o familie de preoți, fiind al unsprezecelea din doisprezece frați.

Tatăl său, Ioan, era protoiereu, iar mama sa se numea Irina. După moartea tatălui, mama l-a trimis la Academia teologică din Kiev, unde a studiat patru ani.

La 19 ani, Petru a ales să intre în monahism la Mănăstirea Medvedeski, unde a primit numele Platon. A stat o perioadă și la Mănăstirea Pecerska, iar apoi a ajuns în Moldova.

În 1745, s-a stabilit la schitul Trăisteni, apoi la Mănăstirile Cârnu și Dălhăuți, sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, care l-a povățuit pe tânărul Platon.

O alegere care a schimbat totul

În vara anului 1746, Platon a plecat la Muntele Athos, unde a trăit ca sihastru timp de patru ani. În 1750, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului l-a tuns în monahism și i-a dat numele Paisie. A fost hirotonit ieromonah și a întemeiat o obște la Schitul Sfântul Proroc Ilie, unde a adunat 64 de călugări români, ucraineni și ruși.

Din cauza dificultăților provocate de stăpânirea otomană, Paisie a părăsit Athosul și a venit în Țara Românească, la Mănăstirea Vărzărești, apoi în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, unde a rămas doisprezece ani.

O lucrare de traducere care a lăsat urme

La Dragomirna, Paisie și ucenicii săi au tradus scrieri filocalice din greacă. Filocalia de la Dragomirna, din 1769, este considerată prima mare colecție de traduceri filocalice în limba română, având 626 de pagini, adunate de monahul Rafail.

O comunitate în plină dezvoltare

În 1775, după ce nordul Moldovei a intrat sub stăpânire austriacă, Paisie a plecat de la Dragomirna și s-a stabilit la Mănăstirea Secu, cu 200 de ucenici. La Dragomirna au rămas 150 de monahi.

În 1779, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Calimachi și la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamț, însoțit de o mare parte din obștea de la Secu. De atunci, activitatea sa s-a dezvoltat și mai mult.

Timp de cincisprezece ani, cât a condus cele două mănăstiri unite, Neamț și Secu, Paisie a păstrat aceeași rânduială monahală. La slujbe participau toți călugării, el fiind mereu primul la rugăciune. Spovedania fraților se făcea în fiecare seară, iar cei mai avansați se spovedeau o dată la trei zile. Paisie a rânduit 24 de duhovnici pentru întreaga obște.

• La Neamț și Secu, rânduiala bisericească era respectată cu strictețe.




• Traducerile din scrierile Sfinților Părinți au continuat cu multă implicare.




• Obștea primea oameni veniți pentru sfat, binecuvântare și îndrumare.

Un centru spiritual și cultural cu ecou peste timp

Paisie a pus mare accent pe traducerea scrierilor patristice din greacă. Călugării moldoveni, munteni și ardeleni, cunoscători de greacă veche, traduceau în română, iar cei slavi traduceau în slavonă.

Prin această muncă, Mănăstirea Neamț a devenit un important centru spiritual și cultural, un loc asemănat cu o academie patristică. Era o activitate rar întâlnită în alte țări ortodoxe ale vremii.

Paisie a organizat și viața monahală din jurul Muntelui Ceahlău, unde a întemeiat mai multe sihăstrii de călugărițe, pe care le-a îndrumat duhovnicește. Pentru ele, l-a numit duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul, unul dintre apropiații săi.

Un alt ucenic, Irinarh Rosetti, cunoscut pentru rugăciunea inimii, a ctitorit Mănăstirea Horaița și biserica de pe Muntele Tabor, în Țara Sfântă.

Recunoașterea unei vieți de neclintit

Pentru viața sa pilduitoare, numele Sfântului Paisie de la Neamț era cunoscut în multe locuri din lumea ortodoxă, de la Muntele Athos la Lavra Peșterilor din Kiev și până în nordul Rusiei.

În 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a ridicat la rangul de arhimandrit. La Neamț veneau dregători, boieri, ierarhi și domnitori, dorind să-l cunoască pe acest stareț vestit.

Influența lui s-a simțit în multe mănăstiri și schituri din Moldova și Țara Românească. Ucenicii săi au dus mai departe rânduiala, rugăciunea și preocuparea pentru scrierile Sfinților Părinți, păstrând vie lucrarea începută la Dragomirna, Secu și Neamț.

Troparul Sfântului Paisie spune: „Apărător al dreptei credințe și lauda monahilor, Cuvioase Părinte Paisie, din copilărie iubind pe Hristos, asemenea lui Avraam ai părăsit patria ta și ai viețuit în Muntele Athos; iar adunând ceată de ucenici, te-ai așezat în binecuvântata țară a Moldovei și ai făcut din Mănăstirea Neamțului un rai pământesc. Pentru aceasta, împreună cu îngerii, nu înceta să te rogi lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.”

Alte chipuri de jertfă și credință

Tot astăzi sunt pomeniți Sfinții Mucenici și Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv diaconul. Samona și Gurie au trăit în vremea împăratului Dioclețian și a guvernatorului Antonie. Gurie era din satul Sargochitia, iar Samona din Ganad.

Au fost acuzați că îi îndemnau pe oameni să nu aducă jertfe idolilor și au fost supuși la chinuri grele. Au fost spânzurați de o mână, cu pietre la picioare, apoi au stat patru luni în temniță, chinuiți de foame și sete. Samona a fost spânzurat de un picior, iar Gurie a fost decapitat.

Aviv, diacon, a fost acuzat în timpul împăratului Liciniu pentru că propovăduia credința. A fost spânzurat, bătut și până la urmă ars, sfârșindu-și astfel viața pentru credință.

Troparul lor spune: „Minunile sfinților Tăi mucenici ne-ai dăruit nouă, Hristoase Dumnezeule, ca un zid nebiruit. Pentru rugăciunile lor, risipește sfaturile păgânilor și întărește sceptrele împărăției, ca un Bun și de oameni Iubitor.”

Pilda care rămâne vie în fiecare an

Duminica a 25-a după Rusalii aduce în atenție pilda samarineanului milostiv. Un învățător de lege îl întreabă pe Iisus ce să facă pentru a moșteni viața veșnică. Iisus îl trimite la Lege, iar acesta răspunde că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele său ca pe sine însuși. Iisus confirmă răspunsul, dar învățătorul întreabă cine este aproapele său.

Prin pilda spusă de Iisus, un om căzut între tâlhari este ajutat de un samarinean, care îi leagă rănile și îl duce la o casă de oaspeți. La final, Iisus arată că aproapele este cel care a arătat milă, îndemnând: „Mergi și fă și tu asemenea.”

O moștenire dusă mai departe de sute de ucenici

În toamna anului 1794, Paisie s-a îmbolnăvit și a trecut la Domnul pe 15 noiembrie, la 72 de ani. A fost plâns de întreaga obște, care număra peste 1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci și bulgari.

Ucenicii l-au cinstit ca sfânt, fixând ziua de 15 noiembrie ca zi de prăznuire. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, ucenicii români au dus isihasmul în Țările Române, iar cei slavi l-au răspândit în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.

La mormântul său de la Mănăstirea Neamț vin credincioși din România și din alte țări ortodoxe. Pentru mulți, Paisie rămâne un simbol al rugăciunii, al vieții monahale bine rânduite și al iubirii pentru scrierile Sfinților Părinți. Pomenirea lui din 15 noiembrie păstrează vie această lucrare începută cu răbdare și dusă mai departe de ucenicii săi.