Curajul Sfinților Martiri și Mărturisitori Năsăudeni și o zi care a schimbat istoria

Pe 12 noiembrie, Calendarul Ortodox îi pomenește pe Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu, alături de Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv și Sfântul Cuvios Nil Pustnicul.

În centrul acestei zile de pomenire se află Atanasie Todoran, un român ortodox din Bichigiu, un sat de pe Valea Sălăuței, din zona Năsăudului. Povestea lui este legată de apărarea credinței ortodoxe, dar și de lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, într-o perioadă cu presiuni religioase și militare tot mai mari.

Un destin care a pornit din Bichigiu

Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de creștini ortodocși din Bichigiu. Despre copilăria lui nu s-au păstrat multe detalii, dar era cunoscut ca fiind un om respectat în comunitate. A fost fruntaș în sat, știa carte și avea un rol important în satele de pe Valea Bichigiului și a Sălăuței.

În tinerețe, datorită curajului și priceperii sale, a făcut parte dintr-un regiment militar al Imperiului Habsburgic. Mai târziu, după ce i s-a amânat eliberarea din armată, a plecat din rândul ostașilor și s-a întors acasă. Din această cauză a fost urmărit de autorități.

Pentru a scăpa, s-a refugiat în Munții Țibleșului, în Maramureș și Țara Chioarului. În acei ani grei, s-a rugat mereu lui Dumnezeu pentru el și pentru cei aflați în necaz. Nu a fost o perioadă ușoară, iar încercările lui au continuat.

A fost prins și închis câțiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriței. După ce a fost eliberat, s-a întors în satul natal, unde credința ortodoxă era amenințată de uniație. Pentru că nu exista preot ortodox în sat, a refuzat să fie spovedit și împărtășit de un preot unit.

Promisiuni care nu s-au împlinit

Atanasie Todoran nu și-a pierdut credința și nici dorința de dreptate. În anii 1761 și 1762, împreună cu alți fruntași, a discutat cu autoritățile de la Viena despre militarizarea a 21 de sate de pe Valea Bichigiului, Sălăuței și Someșului Mare. Românii sperau să primească mai multe drepturi și să își poată păstra credința ortodoxă.

El a mers la Viena, împreună cu alți români, pentru a semna înțelegerea cu autoritățile. Li s-a promis că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din Năsăud vor avea anumite drepturi și nu vor fi obligați să renunțe la Ortodoxie. La întoarcere, Atanasie a așteptat ca aceste promisiuni să fie respectate.

Cu timpul, a observat că dorințele românilor nu erau luate în seamă. Încercările de trecere la Biserica papală au continuat, iar el a început să se opună fățiș. Situația s-a tensionat tot mai mult, mai ales în jurul regimentului de graniță nou înființat.

Momentul decisiv a venit pe 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirlă”. Acolo era organizată sfințirea drapelelor de luptă și depunerea jurământului de către nouă companii ale regimentului de graniță. Generalul Bukov, trimis de Curtea din Viena, a venit să urmărească acest moment, fiind însoțit de episcopul unit.

Pe platoul de la Salva s-a scris o filă de istorie

În fața soldaților pregătiți să depună jurământul, Atanasie Todoran, cunoscut și ca „moș Tănase Todoran”, a ieșit călare. Avea atunci 104 ani. Vârsta nu l-a oprit să vorbească deschis în fața grănicerilor români despre promisiunile nerespectate și despre credința lor pusă la încercare.

El le-a spus: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi, cum ni s-a făgăduit!… Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească!”

A rostit apoi: „Jos armele!”

Cuvintele sale au avut un impact puternic asupra celor prezenți. Soldații care urmau să depună jurământ de credință față de Viena au trecut de partea lui Atanasie și au aruncat armele jos. A fost un gest clar de împotrivire, iar autoritățile nu au lăsat acest lucru fără răspuns.

După acest moment, autoritățile au început anchetele pentru pedepsirea celor considerați vinovați. Atanasie Todoran și cei care i-au fost alături au fost acuzați că au împiedicat unirea religioasă și înrolarea în regimentul grăniceresc. Urmările au fost dure și dureroase.

Ziua care a rămas vie în memoria locului

Pe 12 noiembrie 1763, pe același platou de la Salva, a avut loc pedepsirea celor care au apărat credința ortodoxă și libertatea românilor. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată. Motivul consemnat era „pentru că i-a reținut pe oameni de la unire și de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…”.

Împreună cu el au murit mucenicește alți trei credincioși: Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu. Tot atunci, alți nouăsprezece creștini ortodocși au fost bătuți cu vergi. Mulți dintre ei nu au mai supraviețuit, potrivit mărturiilor păstrate.

După moarte, capetele martirilor au fost puse în pari la poarta caselor unde locuiseră. Bucăți din trupurile lor au fost așezate la răspântii de drumuri, ca avertisment pentru cei care ar fi vrut să le urmeze exemplul.

Atanasie Todoran a rămas în memoria ortodocșilor ca un om care și-a dat viața pentru credința strămoșească și pentru drepturile românilor din Transilvania. Cinstirea lui și a celor care au pătimit împreună cu el a rămas vie în sufletele credincioșilor năsăudeni până azi.

„Luptător pentru credinţă şi neam, biruitor al potrivnicilor lui Hristos şi apărător neînfricat al Ortodoxiei, ai odrăslit în Ţara Năsăudului, primind cu bărbăţie moarte de martir. Pentru aceasta, nimicind amăgirile asupritorilor, ai câştigat cununa cea neveştejită a sfinţeniei. Fericite Atanasie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre.”

O zi cu semnificații aparte în calendar

În aceeași zi este pomenit și Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei. Era de neam cipriot, fiul lui Epifanie, conducătorul țării, și a avut familie. După moartea soției și a copiilor, s-a dedicat vieții duhovnicești.

Datorită vieții sale curate, a fost ales arhiepiscop al Alexandriei, la dorința poporului, și a ajutat pe cei săraci cu tot ce a putut. Pentru faptele sale, a fost numit Milostivul și era respectat atât de credincioși, cât și de necredincioși.

„Întru răbdarea ta ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase, întru rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulând. Dar, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Ioan, Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.”

Tot pe 12 noiembrie este pomenit Sfântul Cuvios Nil Pustnicul, numit și Ascetul. A fost eparh al Constantinopolului în vremea împăratului Mavrichie și a avut doi copii. Mai târziu, a ales calea monahală, fiul său Teodul rămânând alături de el.

Sfântul Nil a ajuns la Muntele Sinai, unde fiul său a fost luat rob de barbari. Ulterior, el a fost hirotonit preot și a scris cuvinte pline de înțelepciune, prin care îi îndemna pe oameni spre rugăciune și apropiere de Hristos.

„Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Nil, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.”

Alte nume aduse aminte în această zi

Mineiul amintește, pentru această dată, și alte nume de sfinți și mucenici. Ei apar ca pomeniri ale zilei, alături de Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni.

• Sfântul Cuvios Martin, Episcopul Franciei

• Sfântul Proroc Ahia

• Sfântul Cuvios Martin, Episcopul Tarachinei

• Sfântul Mucenic Antonie și cei împreună cu el: Zevina, Gherman, Nichifor și Marato fecioara

• Sfântul Mucenic Arsachie

• Sfântul Leon, Patriarhul Constantinopolului

• Sfântul Mucenic Sava Nigdeli

• Sfântul Mucenic Nicolae Constantinopolitul

Povestea care merge mai departe în Năsăud

Pomenirea din 12 noiembrie readuce în atenție un episod greu din istoria românilor ortodocși din Transilvania. Atanasie Todoran și cei împreună cu el au rămas legați de apărarea credinței și de refuzul de a accepta promisiuni care nu se împlineau. Pentru credincioșii din Năsăud, numele lor nu sunt doar în calendar, ci fac parte dintr-o memorie vie, păstrată cu grijă.