Ajunul lui Moș Nicolae. Ziua vărguțelor și a ghetuțelor lustruite

* Sfântul Nicolae nu este doar bătrânul care umple ghetuțe cu daruri, ci un personaj legendar * în povestea se întâlnesc credința, mila față de cei săraci și imaginarul popular despre iarnă

Sfântul Nicolae este sărbătorit în fiecare an pe 6 decembrie, zi care amintește de mutarea trupului său în biserica Mitropoliei Myrei, unde a fost episcop. În tradiția creștină este cunoscut ca făcător de minuni și mare apărător al celor aflați în nevoie, iar în poveștile oamenilor a devenit protector al copiilor, al marinarilor și al celor care călătoresc. Imaginea moșului cu barba albă, care aduce daruri în noaptea de 5 spre 6 decembrie, este o împletire între cultul său vechi și tradițiile occidentale legate de Moș Crăciun.

Ajunul lui Moș Nicolae, seara de 5 decembrie, este el însuși o mică sărbătoare de familie. Copiii își lustruiesc cu grijă ghetele și le așază la ușă sau pe pervaz, într-un ritual care îmbină joaca, emoția și un soi de mică „spovedanie” copilărească: își amintesc dacă au fost cuminți, dacă au ascultat de părinți, dacă au făcut fapte bune. Părinții pregătesc pe ascuns darurile – de la fructe, nuci și dulciuri până la jucării – iar uneori și vărguța subțire, care nu este o pedeapsă aspră, ci un semn că mai e loc de îndreptare. Astfel, Ajunul devine o seară a așteptării și a revizuirii de sine, în care darul și nuielușa spun, fiecare în felul ei, aceeași poveste: important este să încerci să fii mai bun.

Cea mai cunoscută legendă este cea a celor trei fete ale unui nobil sărac, sortite rușinii pentru că nu aveau zestre. Aflându-le necazul, Nicolae a hotărât să le ajute în taină. Noaptea, s-a urcat pe casa lor și a aruncat, de trei ori, câte un săculeț cu aur: mai întâi pentru fata cea mare, apoi pentru mijlocie, iar la urmă pentru mezina ajunsă și ea la vremea măritișului. La a treia încercare, tatăl fetelor l-a pândit și a descoperit, uimit, că binefăcătorul era chiar Episcopul Nicolae. Se spune că unul dintre săculeți a alunecat prin coș direct într-o șosetă pusă la uscat – de aici obiceiul de a agăța șosete sau săculeți pentru cadouri, preluat mai târziu și în tradiția de Crăciun.

Din această generozitate izvorăște și obiceiul darurilor lăsate în ghete. Pentru copiii cuminți, Sfântul Nicolae aducea bunătăți; pentru cei neascultători, o nuielușă subțire, ca semn de îndreptare. Așa s-a născut imaginea dublă a moșului care răsplătește, dar și „pedepsește”, nu prin frică, ci printr-un semn că trebuie să fim mai buni. Așezarea darurilor în încălțăminte sau în șosete sugerează ideea de drum, mers mai departe cu bucurie, într-un an întreg care abia începe din punct de vedere spiritual.

În vechime, în multe sate, Moș Nicolae era socotit adevăratul Moș Crăciun și, totodată, patron al iernii. Era închipuit ca un bătrân cu barba albă, care „trebuie” să aducă zăpada de ziua lui. Dacă ninge pe 6 decembrie, oamenii spun că iarna va fi scurtă și blândă; dacă nu, urmează geruri mari și o iarnă lungă. O altă ipostază populară îl vede ca ocrotitor al celor ce călătoresc pe ape – un fost corăbier sau pescar, ajutând corăbiile pline cu creștini să ajungă cu bine la țărm.

O legendă mai puțin cunoscută spune că Sfântul Nicolae stă la poarta de Apus a cerului, alături de Sfântul Toader, aflat la Răsărit, vegheând ca Soarele să nu fugă de pe cer, scârbit de răutatea oamenilor. În această imagine, el devine nu doar făcător de daruri, ci și păzitor al luminii, al unei ordini cosmice care se ține atâta vreme cât există și bunătate.

Între darurile din ghete, nuielușa care mustră blând și legendele despre zăpezi, corăbii și soare, Sfântul Nicolae rămâne, pentru copii și pentru adulți deopotrivă, un chip al generozității discrete: cel care nu întreabă, nu judecă, nu se laudă – doar vede lipsa și o umple, în tăcere.

Maura ANGHEL