Alocația de hrană a unui bolnav, cam cât un prânz studențesc la Iași

În România, hrana pacientului internat nu e lăsată la voia întâmplării, cel puțin pe hârtie. Prin ordin de ministru, statul stabilește clar cât plătește pe zi pentru alimentația unui bolnav: 22 de lei/zi pentru pacienții spitalizați, iar 33 de lei/zi pentru categorii de pacienți cu patologii severe (de la TBC și HIV/SIDA la neoplazii, diabet sau arși). Ordinul mai spune și că alocația poate fi suplimentată doar dacă spitalul găsește alte surse de finanțare.

Citește și despre Harta meseriilor care dispar. Câte ateliere de pălării, ceasornicării și legătorii mai are Iașul

Realitatea din piață spune cu totul altceva. Pentru cei 22 de lei/zi, în Iași, un reper onest și verificabil îl dau chiar cantinele/bufetele universitare, unde prețurile sunt, de regulă, mai mici decât în orestul localurilor. Spre exemplu, în meniul publicat pentru 21 ianuarie 2026 la bufetul UMF Iași, o ciorbă de fasole (400 g) costă 6,68 lei pentru studenți, o pulpă de pui la cuptor (porție 300/220 g) costă 8,65 lei, un piure de cartofi (300 g) costă 4,63 lei, iar o chiflă (80 g) costă 1,68 lei. Un prânz simplu, „de cantină”, din aceste componente ajunge la 21,64 lei. Practic, aproape toată alocația zilnică a unui pacient se poate consuma într-o singură masă.

Există și combinații mai ieftine, tot din aceeași logică de cantină, dar ele arată exact unde începe compromisul. Dacă alegi ciorbă de fasole (6,68 lei), mămăligă (1,98 lei), brânză cu smântână (6,74 lei) și chiflă (1,68 lei), totalul e 17,08 lei. E o masă care „iese” la bani, dar nu e neapărat cea necesară recuperării unui bolnav internat. Pentru trei mese pe zi, chiar și cu prețuri studențești, matematica se strânge dur: una mai consistentă înghite aproape tot bugetul, iar celelalte două trebuie construite din resturi de buget și compromisuri.

Hrana, o problemă compensată din pachetele de acasă sau din bani proprii

Dacă ieși din universitate și intri în „orașul ieftin”, nu în restaurante, ci în autoserviri, diferența devine și mai clară. Într-un meniu de autoservire din Iași (raportat la 21 ianuarie 2026), o ciorbă este listată la 18–20 de lei, iar felurile principale urcă frecvent în zona 19–31 de lei, în funcție de preparat. Cu alte cuvinte, în economia unei autoserviri, cei 22 de lei ai pacientului pot însemna, realist, o singură ciorbă sau o singură porție de fel principal, nu o zi întreagă de alimentație.

De aici apare ruptura care nu se vede în ordin, dar se simte în saloane. Spitalul nu cumpără „porții”, ci ingrediente; plătește utilități, personal, transport, respectă reguli stricte de siguranță alimentară și gestionează diete pentru patologii diferite. Din bugetul teoretic alocat hranei, fiecare leu e împărțit de mai multe ori înainte să ajungă în farfuria pacientului. Iar când plafonul e fix, iar piața e scumpă, meniul ajunge inevitabil un exercițiu de încadrare în bani, nu un exercițiu de recuperare.

În plan nutrițional, consecința e previzibilă. La un buget rigid, primele sacrificate sunt alimentele esențiale pentru refacerea organismului: proteinele de calitate și diversitatea de legume și fructe. Carnea ajunge porționată la limită, lactatele se rarefiază, fructele devin episodice, iar meniul alunecă spre soluții mai ieftine, în detrimentul celor care ar susține, concret, vindecarea. Nu e o problemă de gust, ci de biologie: un organism slăbit, sub tratament, are nevoie de nutrienți, nu doar de medicamente.

De aceea, pentru mulți pacienți, hrana rămâne o problemă compensată din pachetele de acasă sau din bani proprii. La prețurile anului 2026, alocația zilnică de hrană pentru bolnavi ajunge, de multe ori, cam cât un prânz studențesc la Iași. Pentru trei mese pe zi, fără improvizații, nu mai e o discuție despre preferințe, ci despre un standard minim și despre cât de serios tratăm hrana ca parte a actului medical.

Clara DIMA