Lumina care izvorăşte din Altarul Bisericii

- Ce înseamnă a fi creştin ortodox astăzi?
- Creştin este omul care îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind Creatorul, Purtătorul de grijă şi Mântuitorul lui, al umanităţii şi al universului întreg, respingând teoria că apariţia omului şi a universului ar fi o simplă ironie a hazardului. Hazardul nu poate să aducă elemente împreună, chiar de-a lungul a miliarde de ani, ca să construiască galaxii, să construiască o petală de floare sau surâsul unui copil. Creştinul este, aşadar, omul care se raportează la existenţa lui Dumnezeu, iar această existenţă în spaţiul românesc a fost şi este, în mod special, înţeleasă în conotaţia sa ortodoxă. Creştin ortodox înseamnă omul care are credinţa cea dreaptă şi care aduce lui Dumnezeu mărirea autentică.
- Omul contemporan mai ştie ce înseamnă bucuria, simplitatea?
- Atât simplitatea, cât şi bucuria pot fi regăsite, în ciuda contextului potrivnic unor asemenea stări, în primul rând în sânul unei familii. Tatăl, mama şi pruncii lor, luptând pentru ca familia să nu se destrame, având o raportare a lor şi a vieţii lor la Dumnezeu, găsesc spaţii numeroase şi puternice calitativ de bucurie şi simplitate. Cred că în afara spaţiului monahal, pentru cei care au ales calea mănăstirii şi în afara spaţiului sacru al familiei este foarte greu să dobândeşti aceste stări.
- Trăim într-o societate debusolată. Cum se implică Biserica în sprijinirea creştinilor?
- Nu venim cu soluţii noi la lucruri vechi. Poate astăzi, debusolarea societăţii este mai mare decât altădată. Dacă citim, însă, descrierea societăţilor din veacurile IV, V sau din alte timpuri ale istoriei vedem că, şi atunci, debusolarea era mare. Noutatea care intervine în lumea noastră şi care ne diferenţiază de alte vremuri este aceea că acum, nu întotdeauna binele este văzut ca fiind bine, răul ca fiind rău. Aceasta este, iertaţi-mi expresia, viclenia timpurilor de astăzi. Căci răul este înfăţişat, de multe ori, în haină bună, frumoasă, iar anormalitatea – în nuanţe normale. Chiar dacă păcate şi fărădelegi erau înfăptuite şi altădată, acestea erau considerate ca atare. Astăzi, unele dintre păcate primesc o haină de legitimitate. Aici intervine rolul Bisericii, de busolă. Să afirme în domeniul lăuntric sau în cel al familiei ce este bine şi ce este rău. În al doilea rând, Biserica trebuie să-şi continue lucrarea ei de sfinţire a omului. Debusolatul din oraş, frământatul, trebuie să găsească o biserică deschisă, un preot cu care să stea de vorbă, o Liturghie săvârşită cu frică de Dumnezeu. Plecând de la această Liturghie, într-o formă de cele mai multe ori neconştientizată, omul găseşte o anumită linişte sufletească. Chiar dacă nu i se rezolvă frământările pe care le are, dacă nu ar avea acest bagaj de linişte sufletească dobândit în Biserică, dezastrul în care s-ar afla ar fi mult mai mare. Biserica nu are puterea, din păcate, uneori şi din cauza nevredniciei noastre, de a alunga întunericul din lume. Dar, dacă n-ar fi această lumină care izvorăşte din Altarul Bisericii, întunericul ar fi mult mai dens, bezna mult mai ucigătoare.

„Imperfectă este lumea în care trăim iar preotul, vrând-nevrând, face parte din această lume”

- Cum trebuie privite de către credincioşi evenimentele în care unii slujitori se abat de la disciplina Bisericii şi de la morala creştină?
- Preoţii, arhiereii, călugării, ca şi ziariştii, iertaţi-mă, ca şi politicienii, ca şi dascălii nu sunt meteoriţi veniţi de aiurea. Sunt produsul bun sau mai puţin bun al mamelor, taţilor, dascălilor, conducătorilor noştri. În genere, cum e poporul e şi preotul. Clar, că preotul prin mesajul pe care îl mărturiseşte ar trebui să împlinească mult mai mult decât creştinul de rând exigenţele Evangheliei. Îndrăznesc a spune că, în cele mai multe dintre situaţii, o face. Sunt şi situaţii regretabile, în care atitudinea de zi cu zi a slujitorului Bisericii nu este la înălţimea misiunii pe care o are. Este necesară atunci intervenţia organismelor bisericeşti de disciplină. Uneori, aduc un aport pozitiv şi presiuni exercitate asupra lui de comunitatea păstorită.
Nu vom avea niciodată o perfecţiune în acest sens, pentru că imperfectă este lumea în care trăim iar preotul, vrând-nevrând, face parte din această lume. În cazul nostru şi slavă Domnului că este aşa, preoţii sunt persoane căsătorite, în marea lor majoritate. În viaţa lor nu există preocuparea în exclusivitate pentru biserică, ci există şi preocuparea pentru pâinea copiilor. Soţia, de asemenea, face parte din ecuaţie. Uneori, nu se găseşte echilibrul între a fi părinte al propriilor copii şi părinte al comunităţii păstorite. Atunci, pe de o parte familia suferă dacă preotul este angajat prea mult din timpul şi din efortul său lăuntric pentru comunitatea pe care o păstoreşte – şi invers.
- Poate fi Biserica Ortodoxă Română o speranţă în reformarea societăţii româneşti?
- Biserica Ortodoxă din această ţară, fiind cea mai veche şi cu o continuitate neîntreruptă, entitate inspiratoare, îşi va împlini, cu ajutorul lui Dumnezeu, cât mai bine misiunea ei. Contextul este, pe de o parte, favorabil, pentru că avem libertate de mişcare şi de decizie, iar pe de altă parte misiunea ei este îngreuiată de contextul local, european sau general, nepropice pentru o viaţă creştină adevărată. Au fost momente grele în istorie, probabil vor mai veni. Biserica va reuşi să-şi adapteze nu conţinutul mesajului – acesta rămâne acelaşi, întotdeauna – ci modalităţile de mărturisire ale acestui mesaj. Biserica îşi va aduce aportul său specific atât pentru aproprierea omului de Dumnezeu, cât şi printr-o corespondenţă între credinţa pe care o arată şi faptele de zi cu zi.
- Putem spune despre Iaşi că este capitala pelerinajului ortodox?
- Românesc, da. Nu există un alt loc precum cel în care este situată Catedrala Mitropoliei Moldovei, în care mai multe inimi, de-a lungul unui an, să se îndrepte – şi, nu mă refer doar la ziua de 14 octombrie. Aceasta este o specificitate a Iaşului, a Moldovei, un loc care nu a fost şi nu cred că va fi depăşit ca importanţă. Semn că nu doar lucrurile mari, bombastice, aduc sau influenţează lumea ci, iată şi o fiinţă smerită, necunoscută, o tânără precum Cuvioasa Parascheva. Mişcă atâtea inimi, influenţează vieţile atâtor sârbi şi bulgari care vin anual cu sutele, cu miile, doar pentru acest singur obiectiv din Moldova. Este un semn că locul acesta nu datorită nouă, ci datorită ei va juca, în continuare, un rol transformator, lăuntric, pentru foarte multe persoane care caută lumină, sens în viaţă, orientare în demersurile lor obişnuite. Aceasta este Sfânta Parascheva!

„Observ de la balconul camerei din reşedinţa mitropolitană, care dă spre bulevardul Ştefan cel Mare că, încă de la orele 6 dimineaţa, până seara târziu, cohorte întregi de tineri sau mai puţin tineri intră în incinta Mitropoliei şi, pentru câteva clipe, în Catedrală. Cred că aceasta este partea văzută a unei influenţe pe care Biserica o exercită în domeniul contribuţiei sale specifice, e pretenţios spus, la siguranţa naţională.”

- Aţi crescut pe lângă Preafericitul Teoctist. Acesta a fost născut şi format în Moldova apoi, pentru o perioadă îndelungată, a fost Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Credeţi că venirea dumneavoastră la Iaşi este rodul rugăciunii Preafericirii Sale?
- Singur Dumnezeu ştie. Părintele Patriarh Teoctist a iubit foarte mult Moldova, era şi firesc să fie aşa. În timpul vieţii nu l-am auzit niciodată pronunţând vreun cuvânt în legătură cu locul meu în biserica de aici. El l-a văzut ca fiind Oltenia şi a luptat mult, la momentul oportun, ca eu să am această slujire acolo. A plecat la Dumnezeu când eu exercitam de aproape opt ani de zile slujirea de Mitropolit în Craiova. Nimic nu este întâmplător în lume şi Dumnezeu ascultă rugăciunile bineplăcuţilor Săi între care, nu am nicio îndoială, se numără şi Patriarhul Teoctist. Probabil că, din zorii veşniciei, rugăciunile sale au influenţat într-o măsură sau alta gândul pe care Sfântul Sinod l-a avut, în momentul în care mi-a încredinţat această slujire.
- Credeţi că vă puteţi opri asupra unei întâmplări din existenţa dumneavoastră, care v-a marcat în mod deosebit? O pildă călăuzitoare pentru noi?
- Un militar obişnuit, care avea în subordine mai mulţi oşteni, aflat în teatru de război, nu avea decât un singur gând. Să-şi aducă toţi oamenii acasă, vii şi nevătămaţi. Printre alte măsuri pe care le-a luat, de organizare a luptei, a apărării, a decis să respecte tot Postul Paştilor, ca să-L convingă pe Dumnezeu să-l ajute. Am văzut în acel chip capacitatea unui om care are o forţă rar întâlnită, de a-şi asuma o responsabilitate faţă de cei care i-au fost oferiţi la un anumit moment spre coordonare, supraveghere şi supravieţuire. Nu ştiu dacă este cel mai elocvent exemplu pe care l-am întâlnit. Dar, întâlnit la un om care nu avea o viaţă religioasă de călugăr sau de preot, am primit semnalul că, dincolo de aparenţele dezastrului, sunt insule de normalitate şi resurse lăuntrice în viaţa unor români care, prin forţa lor, pot să învingă o mie şi una de nemernicii cu care ne întâlnim la tot pasul.

Citiţi a doua parte a interviului în ediţia de luni, 8 aprilie! Experienţele din Tanzania, donarea averii de către Biserica Ortodoxă din Cipru sau regionalizarea României sunt doar câteva aspectele pe care Mitropolitul Teofan le va comenta.

a consemnat Anda Pintilie

Teofan Savu, pe numele său de mirean – Dumitru Savu – este Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei din anul 2008. Din 2000 până în 2008 a fost Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, iar înainte de aceasta, din 1991, a fost episcop vicar patriarhal.
A devenit monah în anul 1984, iar în 1985 a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Între 1986-1990 a studiat la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris şi a obţinut titlul de doctor în Teologie.