Vasile Pârvan evocat de G. Călinescu

Întors de la Şcoala Română din Roma, fondată de Vasile Pârvan, pe tânărul G. Călinescu nu-l interesa, după propria-i mărturisire, decât părerea a doi oameni din România: G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu. Dar a avut Călinescu vreun model în spaţiul românesc? Că geniile nu au şi nici nu pot fi, la rândul lor, modele e aproape un truism. Înclin să cred însă că, cel puţin în prima tinereţe, Călinescu s-a raportat aş spune dramatic, şi nu doar intelectual, ci şi afectiv, la personalitatea şi fapta lui Vasile Pârvan, la lecţia de construcţie a marelui savant, comparat cu Mommsen şi Renan. Moartea prematură - la numai 45 de ani – a Magistrului l-a zguduit profund. Călinescu avea 28 de ani. Opera vastă şi complexă pe care autorul Geticii o lăsa în urma sa şi pe care o crease într-un răstimp atât de scurt cu un efort uriaş era impresionantă. Dar e de presupus că pentru G. Călinescu, Vasile Pârvan, care îi fusese profesor, să fi însemnat şi altceva: o proiecţie a figurii tatălui visat. Marcat de condiţia sa de copil din flori, Călinescu era un mizantrop autentic, poate chiar şi un misogin („Femeia este fizică, bărbatul este metafizic”). Nu era un sentimental. Faţă de Vasile Pârvan sentimentele lui au fost însă de o intensitate şi de o profunzime cu totul aparte. „Nu te vom mai întâlni în Roma eternă trecând pe Pincio spre Şcoala ta şi a noastră – în care nimeni în afară de tine nu mai e vrednic să intre – cu privirea furată de depărtări, de milenii, de cetăţi apuse, de sarcofage şi de coloane frânte”, scria el în Sinteza, la moartea lui Vasile Pârvan. Iar în spatele acestui copleşitor regret şi al sentimentului unui gol imens, intuim parcă un legământ, poate şi o aspiraţie de genul celei a lui Eminescu pe care marele român i-o mărturisea, peste timp, lui Shakespeare: „S-aduc cu tine îmi este toată fala”. În numărul din 23 iunie 1928 al revistei „Viaţa literară”, când se împlinea un an de la moartea lui Vasile Pârvan, G. Călinescu îl caracteriza pe marele savant ca fiind „eroul intelectual” pe care mai ales tinerimea este datoare să şi-l ia ca model, mai întâi de toate moral, să se lase animată de influenţa sa catalitică: „Puţini din rasa noastră au dat o pildă mai monumentală de energie pusă în slujba unei idealităţi. Când se profesează pentru foloase naţionale o filozofie etică a caracterului e prilejul să spunem că niciodată această însuşire, a acordului între gând şi faptă, n-a fost mai strălucit realizată. Şi nu e vorba de încăpăţânarea oarbă, de ambiţia îndărătnică şi surdă a omului visător de glorie, ci de năzuinţa lucidă a unei minţi fericite care caută în construcţie rezolvarea problemei vieţii. Istoria ridicării lui Pârvan înflăcărează ca o viaţă plutarchiană. Şi e senil sufletul tânărului care cunoscând-o nu se simte împuns de dorinţa de a fi, dacă nu mare, cel puţin mai puţin mărunt”. Călinescu era el însuşi tânăr, aflat la începuturile edificării unei opere monumentale care avea să-l consacre ca scriitor total, poate că unicul din cultura noastră la un nivel atât de înalt. Şi mai spune ceva G. Călinescu în eseul publicat atunci: „Nu stilul, nu preocuparea lui Pârvan sunt de imitat, ele fiind elementele personale unice şi nereproductibile; ci forma acţiunii sale, acea religie a construcţiei, acea înverşunare a gândului ce nu se dă bătut... Dar se poate că zâmbetul îndurerat al aceluia pe care Parca i-a tăiat firul unui gând nedesăvârşit va stârni în sufletul vreunui tânăr o furtună sublimă, o hotărâre eroică, o năzuinţă nobilă către monument, către expresia permanentă şi reabilitarea geniului, care este o cupolă michelangiolescă, peste ziduri înalte şi groase de trudă şi meditaţie”.

Mi s-a părut mereu că acel tânăr era chiar G. Călinescu.

Sursa foto, aici.

A doua zi după apariţia textului din care am citat, un alt profil al lui Vasile Pârvan putea fi citit în „Universul literar”. Călinescu releva şi de această dată „voinţa eroică de muncă” a lui Pârvan, care era „un ambiţios, dar nu un vanitos” şi care opunea intelectualităţii româneşti „antiştiinţifice” cultul pentru ştiinţă într-o ţară cu multe minţi sclipitoare „dar de temperament indolent oriental”. Călinescu identifică legătura de substanţă dintre sorgintea ţărănească a marelui istoric, viziunea sa asupra existenţei şi fiorul întinderii istoriei multimilenare: „Spirit sănătos de ţăran, el are cu o conştiinţă mai înaltă ideea tragicului omului în univers şi un respect pentru conştiinţa umană, ce-l duce la un cult al amintirii. Atât există pe lume cât se poate aminti”. În fine, câteva linii la un portret al omului Pârvan, relevant în ordine moral-psihologică: „Doi ochi de o profunditate turburătoare şi ironică, obrajii cu proeminenţe mongolice, severi, stăpâniţi, un rictus protestant în colţul gurii, dispreţuitor, eroic şi copilăros totdeodată. Această săpare a feţii este forma indiferentă a unei mari stăpâniri. Pârvan era un mare emotiv, capabil de furtuni sufleteşti oculte”. Portretul Profesorului ce i se fixase în memorie din vremea când îi fusese student este cel din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”: un personaj cu aură mitologică, aşa cum e şi cel al lui Nicolae Iorga. De altfel, însuşi capitolul se intitulează „Filosofii mituri: N.Iorga, Vasile Pârvan”, deşi cel de al doilea are o „cu totul altă formaţie aducea” în comparaţie cu primul. Merită să cităm copios din această Carte a cărţilor: „ Dacă geniul lui N.Iorga era viforos şi şăgalnic, acela al lui V.Pârvan era muzical şi solemn. Când după câteva clipe de aşteptare, studenţii priveau spre uşa ce se deschidea, apărea în faţa lor Brand. Pastorul Brand al lui Ibsen, cu haina neagră încheiată auster până sus, călcând pe un gheţar. Însă văzut de aproape, pastorul n-avea în ochii săi pătrunzători durităţi nordice, iar tristeţea încruntată într-o ironie gravă îi dădea înfăţişarea unui actor tragic. V. Pârvan îşi potrivea foile în mână – căci avea să citească – cu acea încruntare visător-ironică a feţei, apoi aştepta. Şi în vreme ce zgomotele se potoleau unul câte unul, privea pe fereastră pe cerul îndepărtat sfărâmarea ideală a norilor... Frazele se desfăceau în adevărate versete când cu glasul său modulat recita solemn:

„Era linişte ca pe câmp,
Ciocanele băteau surd în dălţi
iar marmora ruptă
răsuna ca argintul.
Eram obosit şi trist.
Şi din tăcerea întinselor câmpurimi-am tras liniştea gândului
senin şi stăpânitor.
Tăcerea e centrul lumii.
Spre tăcere se adună toate,
ca apa spre prăpastia neagră.
Se îndeasă toţi împrejurul liniştei
spre a-i găsi înţelesul
şi toţi se lniştesc împrejurul ei
şi asupra tuturor se aşterne
stăpânitoare
Tăcerea. Când sfârşea, actorul tragic redevenea Brand. Brand al lui Ibsen, care ieşea cu haina încheiată până sus, cu o încruntare visător-ironică în colţul gurii, călcând, învăluit în neguri, ca pe un gheţar”.

Tot aşa îmi imaginez că a ieşit din această lume Vasile Pârvan într-o zi de iunie, acum 90 de ani.