De unde vine, de fapt, Paștele. Povestea adevărată a sărbătorii pe care milioane de români o celebrează

* în fiecare primăvară, odată cu apropierea Învierii, revine și aceeași întrebare: de unde vine Paștele și ce înseamnă, cu adevărat, numele acestei sărbători? deși pe internet circulă frecvent teoria că ar proveni din „Ostara” sau dintr-o veche zeiță a primăverii, adevărul este mai clar în spațiul creștin răsăritean și în limba română: Paștele vine din „Pesah” – Paștele iudaic, adică sărbătoarea „trecerii”, a eliberării și, mai târziu, a Învierii lui Hristos

Paștele este, pentru creștini, cea mai mare sărbătoare a anului. Dar înainte de a deveni sărbătoarea Învierii, el a avut o rădăcină mai veche, în tradiția iudaică. Numele vine din ebraicul Pesah, trecut prin grecescul și latinescul Pascha, și desemna marea sărbătoare a evreilor care amintea de ieșirea din robia Egiptului. Sensul profund al cuvântului este cel de trecere: trecerea de la sclavie la libertate, de la moarte la viață, de la teamă la speranță. 

Creștinismul a preluat această temelie și i-a dat un sens nou, central pentru întreaga sa credință. Dacă pentru evrei Paștele înseamnă ieșirea din Egipt, pentru creștini el înseamnă Învierea lui Iisus Hristos, adică trecerea de la moarte la viață și biruința asupra păcatului. De aceea, Paștele nu este doar o sărbătoare de calendar, ci miezul însuși al creștinismului: fără Înviere, credința creștină nu ar avea aceeași forță, aceeași promisiune și aceeași lumină.

Confuzia apare mai ales din limba engleză. În engleză, sărbătoarea se numește Easter, iar de aici au apărut, în timp, numeroase explicații populare care leagă cuvântul de Eostre sau Ostara, o posibilă divinitate anglo-saxonă a primăverii. Britannica arată însă că originea lui „Easter” este incertă: există teoria veche a zeiței Eostre, dar există și o explicație lingvistică modernă care leagă termenul de expresii creștine latine și de evoluții fonetice din germanica veche. Cu alte cuvinte, discuția despre „Ostara” privește mai ales numele englezesc Easter, nu termenul românesc Paște. 

În limba română și în tradiția creștină răsăriteană, filiația este mult mai limpede. „Paști” și „Paște” provin din aceeași familie lexicală a lui Pascha, nu din numele unei zeițe a primăverii. Tocmai de aceea, în Biserică, sensul sărbătorii rămâne unul teologic, nu mitologic: este vorba despre jertfă, răstignire, moarte și Înviere, nu despre renașterea naturii în cheie păgână.

Povestea Paștelui, așadar, nu începe cu iepurașul, cu ouăle colorate sau cu mesele bogate. Ea începe cu ideea de eliberare și continuă, în creștinism, cu cea mai puternică promisiune spirituală făcută omului: că moartea nu este ultimul cuvânt. Restul – tradiții, simboluri, obiceiuri, rețete, ritualuri de familie – s-au așezat peste această temelie veche de secole.

De unde vine, deci, Paștele? Din Pesah, din ideea de trecere, din memoria eliberării și din credința Învierii. Iar acesta este și motivul pentru care sărbătoarea continuă să emoționeze, să adune familii și să rămână, dincolo de toate transformările lumii moderne, una dintre cele mai puternice povești ale umanității. Tania DAMIAN