* potcovarii, fierarii, dogarii, lemnarii, stufarii și pălărierii sunt tot mai puțini * când ultimul atelier se va închide, nu vom pierde doar meserii, ci memoria unei lumi

În câteva sate din Iași, tradiția mai respiră prin mâini care știu să îmblânzească fierul, lemnul și lutul. În urma lor însă nu se mai aud pașii calfelor. Ultimii meșteri ai Iașului pleacă fără ucenici, iar odată cu ei dispar meserii, povești și memorie.

La Mogoșești, Ion Amariei a învățat potcovitul privind un vecin și „furând” meseria din gesturile lui. Era singurul ieșean care mai practica potcovitul în forma tradițională. Nu l-a format un curs, ci timpul petrecut lângă cai, foc și nicovală. Când va lăsa ciocanul jos, nu va dispărea doar omul care fixează potcoava. Se va pierde felul în care citește mersul calului, copita și fierul încins. O meserie veche nu stă în unealtă, ci în mâna care știe cât să apese.

La Hârlău, dogăria a rămas aproape fără glas

Dogăria familiei Ungureanu spune aceeași poveste. Mihai Ungureanu făcea poloboace și butoaie, inclusiv pentru Muzeul Viei și Vinului din Hârlău. După moartea sa, meseria a trecut la fiul Florin și la ginere. O mărturie etnografică surprinde însă atelierul aproape tăcut. Zgomotul ciocanelor dispăruse, iar pentru un client mai aștepta un singur butoi. Vasele făcute de meșteri au rămas în muzeu. Sunetul muncii lor, nu. Așa pleacă fierarii, dogarii, rotarii, lemnarii, stufarii și pălărierii. Mai întâi rămân fără clienți, apoi fără ucenici. În cele din urmă, ușa se încuie, sculele ruginesc, iar numele meseriei ajunge într-o vitrină.

La Țibănești, fierul încă are urmași

Există și locuri unde firul nu s-a rupt. La Conacul Petre P. Carp din Țibănești, proiectul „Batem fierul la conac!” a creat, din 2006, o școală continuă de fierărie, gratuită pentru localnici. Aici, tinerii nu doar privesc: încălzesc fierul, îl lovesc și învață să facă un cui, un clește ori o poartă.

Vara, fierari, ucenici și copii lucrează împreună în atelierele de la conac. Este una dintre rarele încercări de a transforma patrimoniul viu într-o meserie pentru viitor. Aceasta este diferența dintre un meșteșug expus și unul salvat. Un târg durează câteva zile. O fotografie păstrează chipul meșterului. Muzeul păstrează butoiul, nicovala ori roata. Numai ucenicul păstrează mâna.

Lutul care nu a rămas orfan

La Schitu Stavnic, Daniel Ifrim a învățat olăritul de la tatăl său, Dumitru Ifrim, declarat „Tezaur Uman Viu” în 2013. În 2025, fiul a primit aceeași recunoaștere. Aici, mâinile tatălui au continuat în mâinile copilului, iar lutul nu a rămas orfan. Poate aceasta este singura salvare adevărată: nu să transformăm ultimii meșteri în statui, ci să așezăm lângă ei oameni care să întrebe: „Cum se face?”.

Altfel, după ce focul ultimei fierării se va stinge și ultima ușă de atelier se va închide, Iașul nu va rămâne doar fără potcovari, dogari, rotari ori pălărieri. Va rămâne fără legende. Nu pentru că bătrânii au murit, ci pentru că nimeni nu a încercat să fie următorul.

Clara DIMA