„Iașul și România au devenit, prin FITPTI, parte a unei rețele teatrale impresionante, care ne-a descoperit ca oraș cu patrimoniu venerabil”

* dialog cu teatrologul Oltița Cîntec, managerul interimar al Teatrului Luceafărul și curatorul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr

- FITPTI a împlinit 18 ani — o vârstă a curajului și a lucidității. Dacă festivalul ar fi o ființă, ce i-ai spune acum? Să-și ia o clipă de respiro sau să-și întindă din nou aripile și să zboare, indiferent de cât de jos se apleacă sprijinul instituțional?

- I-aș spune ce i-am spus tot tot timpul: să-și continue drumul, să treacă peste dificultăți inerente, oboseală, neprevăzut,  să rămână imprevizibil în sensul bun al noțiunii, să-și surprindă spectatorii, să meargă în căutarea lor, să-i convingă să participe și în incintele specializate. Pentru că arta spectacolului teatral e o formă înaltă de socializare, ea adună oamenii, îi așază în micro-comunități în fața ori în jurul unui grup de artiști care le oferă ficțiuni frumoase. E una dintre puterile miraculoase ale artei scenice, în ciuda fragilității sale structurale de a dura doar atât cât durează o reprezentație. Teatrul schimbă oamenii prin emoțiile pe care le declanșează, prin poveștile pe care le spune, alimentând nevoia umană de a le asculta, de a le vedea.

- Tema acestei ediții a fost fragilitatea — dar nu ca slăbiciune, ci ca sursă de forță. Vulnerabilitate și putere. Cum ai simțit acest paradox pe scenă? Ce spune el despre felul în care trăim, iubim, ne apărăm și, totuși, continuăm să credem în visele noastre?

E mai degrabă o dualitate „putere și vulnerabilitate”, niciuna din ele nu există în esențe pure, fiecare le avem în doze variate. Uneori ne surprindem pe noi înșine câtă forță avem în contexte neașteptate și cum reușim să amorsăm sensibilitățile în sensul învingerii unor obstacole. Arta teatrului exemplifică cel mai bine acest binom ontologic, o creație teatrală e fragilă, nu are un suport material – sigur că există decoruri, costume, o putem captura în imagini foto sau video -, dar clipele acelea din sala de spectacole când chipurile și sufletele privitorilor vibrează, adesea la unison, sunt irepetabile. E un inefabil care face ca fiecare creație să fie unică.

- De aproape două decenii, transformi teatrul într-un act de curaj colectiv, adunând nu doar spectacole, ci energii, generații, idei. Ce te ține motivată în această luptă pentru sens, într-o lume grăbită să contabilizeze, dar tot mai puțin dispusă să simtă?

Energia aceasta constructivă despre ale cărei surse mă întreabă toată lumea e dotarea mea din fabrică. Nu am nici un secret, așa sunt eu. Sunt o natură creativă, detest rutina, am o curiozitate peste medie, mult peste medie, vreau să cunosc lucrurile în esența lor, îmi place să descopăr, să inventez lucruri noi. Am tot timpul idei, proiecte, sunt angrenată în cercetare, dar sunt și practician, una fără alta nu se poate. A curatoria un festival e un spectacol al gândirii, e teatrologie în acțiune.

Foarte probabil, și educația mea ardelenească să aibă un rol aici, am fost crescută în acest spirit, să faci tot timpul lucruri faine, să edifici în domeniul tău, să lași urme prin locurile pe unde treci, să dăruiești și altora din ceea ce te pricepi.

- Teatrul independent a fost, mult timp, o formă de revoltă nobilă. Astăzi e o expresie a lucidității — un spațiu unde lumea se exprimă fără filtre, fără protecții. Cum îl vezi tu: ca un laborator al viitorului sau ca o oglindă neiertătoare a prezentului?

- Teatrul independent e o resursă extraordinară de inovație, din această zonă vine expresivitatea nouă, formatele spectaculare neobișnuite. Artiștii emergenți curajoși – în România nu e deloc simplu să activezi în sistemul independent, au propuneri proaspete, au curaj, experimentează, își asumă mai ușor riscuri, chiar și pe acela al nereușitei, decât artiștii din establishment.  Ar trebui sprijiniți mai mult de stat, prin alocări consistente pe proiecte, potențialul lor trebuie să beneficieze de condiții optime de finanțare. Deci independenții sunt un laborator mai mult decât necesar teatrului românesc.

- Seniorii scenei continuă să dea greutate teatrului românesc — prin prezență, memorie și măsura artei adevărate. Cum se construiește azi dialogul dintre ei și generația tânără, fără ca unul să umbrească, iar celălalt să grăbească?

- Dialogul intergenerațional e vital. Unii vin cu noi energii, doresc să inoveze, contestă ori dezvoltă direcții, ceilalți au experiența și înțelepciunea care sunt în egală măsură necesare, se completează. Nu e nicio situație conflictuală, comunicarea și învățatul unii de la alții sunt benefice pentru toată lumea. Profesiunile vocaționale au la obligatorii continua perfecționare, reinventarea periodică, e o condiție a menținerii în succes.

- Tinerii creatori vin cu o altă respirație, alte spaime, alte forme de libertate. Ce te emoționează în privirea lor? Ce recunoști în ei din tine, de la începuturile drumului tău?

- Uneori mi-ar plăcea ca emergenții să fie mai incisivi, să aibă curajul de-a inova mai radical, să-și susțină mai apăsat punctul de vedere estetic, să îndrăznească să surprindă prin ceea ce fac. E șansa de-a se profila. Sunt mulți și din aceștia, dar cei mai mulți văd că și-ar dori siguranța unui angajament într-o instituție de stat. Sunt extrem de multe variante de a face teatru încât un parcurs independent, chiar dacă mai sinuos, oferă mai multă libertate de expresie. E productiv ca în orice situație mai complicată să vedem o oportunitate.

- Publicul — acel partener tăcut și esențial — se schimbă. Se mai lasă, oare, oamenii atinși până la lacrimă, sau vin mai degrabă „să consume cultură”? Ce ai simțit în sălile acestei ediții despre felul în care lumea mai știe (sau nu) să asculte?

- FITPTI are un public grozav care așteaptă evenimentele din program, care a umplut sălile și s-a aflat în spațiile outdoors. E deschis, cooperant, uimit, se bucură și întristează în acord cu situațiile scenice, e un public cu expertiză. Am întâlnit spectatori care au venit la Iași, la FITPTI nu doar din județele limitrofe – Neamț, Suceava, Vaslui, Botoșani, Bacău, ci și de la Craiova, Tulcea, e măgulitor, pe de o parte, dar induce și responsabilitate. Au fost foarte mulți oameni pe care nu-i cunosc personal și care mi-au mulțumit pentru că împărtățesc cu ei o parte din ceea ce văd ca profesonist al teatrului. Sunt tipuri de reacții autentice. Publicul nostru a crescut pe parcursul celor 18 ediții, nu doar în sensul că a mai adăugat câte un an la vârstă, a crescut și numeric, dar, mai ales, ca așteptări, capacitate de receptare, emoționalitate, participativitate. L-am modelat. La FITPTI nu ne preocupă etatea, ci vârsta culturală, apetența pentru creații originale, dorința de a descoperi creatori care, mulți dintre ei, ajung în România pentru prima oară, joacă numai la Iași. Iar acest lucru ne dă, le dă sentimentul că sunt speciali, privilegiați.

- După atâtea ediții, atâtea nopți de scenă, de emoție, de efort nevăzut — ce te bucură cel mai mult? Ce clipă mică, neașteptată, ți-a spus anul acesta că teatrul încă poate schimba lumea?

- Sălile pline de oameni în devenire, de tineri adulți, de maturi și seniori, aplauzele, șuvoaiele de emoții care curg în toate zilele festivalului de la prima oră a dimineții la ceasurile serii, implicarea specialiștilor care vin la FITPTI. Am făcut o reprezentare grafică a tuturor țărilor de unde am avut artiști în FITPTI, o hartă a lumii care indică spațiile naționale de unde am avut invitați în cele 18 ediții. Iașul și România au devenit prin FITPTI parte a unei rețele impresionante, care ne-a descoperit ca oraș cu patrimoniu venerabil, cu artiști valoroși, cu oameni implicați, aici în Estul patriei către care nu există autostrăzi, trenurile sunt încete și mizerabile. Cultura vie, teatrul sunt cei mai buni ambasadori ai unei comunități, iar FITPTI asta a făcut. Și va face în continuare!

A consemnat Maura ANGHEL