„Luciditatea autentică nu distruge sensibilitatea, ci o disciplinează”

Și-a început parcursul profesional în domeniul juridic în anul 2008, activând timp de aproximativ cincisprezece ani în profesia de avocat. În această perioadă a dobândit o experiență consistentă în practica juridică, participând la soluționarea unor cauze complexe și având oportunitatea de a aborda, din perspectivă practică, diverse ramuri ale dreptului.

Experiența acumulată în avocatură i-a conturat un mod de lucru caracterizat prin rigoare profesională, echilibru și atenție față de dimensiunea umană a actului juridic, înțelegând că aplicarea dreptului presupune, dincolo de normă, și o responsabilitate față de oamenii și situațiile concrete pe care acesta le privește.

În prezent, își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Iași, ocupând funcția de asistent al judecătorului, o categorie profesională relativ recent introdusă în structura instanțelor din România. Această poziție îi oferă posibilitatea de a valorifica experiența dobândită în practica avocațială într-un cadru instituțional diferit, contribuind la activitatea jurisdicțională prin analiză juridică, documentare și sprijin în procesul de fundamentare a soluțiilor judiciare. Într-o zi de martie, cm stat de vorbă cu Cezara Bătrânu-Ciucă despre profesie, despre maternitate, feminitate și Viață.

- Sunteți dintre acei oameni în care rigoarea nu a alungat sensibilitatea, iar luciditatea a rămas în bună înțelegere cu iubirea pentru artă, muzică și poezie. Cum se formează, în timp, un asemenea fel de a fi și cum ați păstrat vie, în dumneavoastră, armonia dintre femeie, profesionist, mamă, fiică, soție și visătoare?

- Cred că fiecare dintre noi este, de fapt, un fel de arhivă vie – un melanj de experiențe, întâlniri, lecturi, emoții și oameni care ne-au modelat, fiecare venind la momentul potrivit în față. Nimic din ceea ce suntem nu dispare cu adevărat. Uneori doar se retrage puțin, face loc altor roluri, altor responsabilități, pentru ca apoi să revină, cu aceeași discreție, atunci când viața îi deschide din nou ușa. De aceea, nu am simțit niciodată că rigoarea profesiei mele, indiferent de forma acesteia, ar trebui să îmi alunge sensibilitatea. Dimpotrivă. Cred că luciditatea, dacă este una autentică, nu distruge sensibilitatea, ci o disciplinează puțin, o învață să respire mai adânc. Iar arta, muzica sau poezia sunt feluri foarte subtile prin care ne reamintim că, dincolo de argumente și demonstrații, lumea are nevoie și de emoție.

În timp am învățat că oamenii sunt mult mai mult decât forma principală pe care le-o impune o anumită conjunctură. Profesia ne definește doar parțial. Așa cum femeia profesionist nu o anulează pe cea visătoare sau pe cea care iubește frumosul, rolul de mamă nu îl desființează pe cel de fiică. Ele coexistă, se completează și, uneori, chiar se salvează una pe alta.

Probabil că armonia despre care vorbiți nu este un echilibru perfect – cred că nimeni nu reușește performanța aceasta în fiecare zi. Este mai degrabă o negociere discretă între toate aceste versiuni ale noastre. Uneori câștigă pragmatismul, alteori visul. Important este ca niciuna să nu fie exilată definitiv.

Iar dacă reușesc, din când în când, să păstrez deschisă această conversație între ele, cred că meritul aparține, în mare măsură, oamenilor și lucrurilor care mi-au hrănit sensibilitatea: familia, muzica, literatura și bucuria de a descoperi că viața este, de fapt, mult mai nuanțată decât orice definiție rigidă.

- Trăim vremuri nebune, în care se confundă adesea valoarea cu vizibilitatea și forța cu duritatea. Cum definiți dumneavoastră adevărata eleganță a unui om? Din ce este făcută, în fond, noblețea interioară și cât loc mai are sensibilitatea într-o epocă atât de competitivă?

- Trăim, într-adevăr, într-o epocă în care vizibilitatea riscă uneori să fie confundată cu valoarea, iar duritatea cu forța. Dar cred că, dincolo de zgomotul epocii, lucrurile esențiale despre oameni nu s-au schimbat foarte mult.

Fiecare dintre noi are, în mod firesc, dorința de afirmare, de progres, de a-și face loc în lume. Nu este nimic condamnabil în ambiție. Dorința de a evolua – profesional, intelectual sau uman – este, de fapt, unul dintre motoarele care ne împing înainte. Diferența reală dintre oameni apare însă în modul în care aleg să își atingă aceste obiective.

Adevărata eleganță a unui om nu ține de aparență, de discurs sau de poziție socială, ci de capacitatea lui de a se autolimita moral. De a refuza, chiar și atunci când ar putea altfel, să își construiască succesul călcând peste alții. De a nu simți nevoia să îngroape sau să diminueze valoarea altcuiva doar pentru că o percepe drept o posibilă competiție sau un obstacol.

Noblețea interioară cred că se naște tocmai din această formă de autocontrol discret - din capacitatea de a rămâne corect, chiar și atunci când nimeni nu te obligă să fii.

Iar sensibilitatea – deși pare, uneori, o slăbiciune într-o lume competitivă – este, de fapt, unul dintre ultimele noastre repere de umanitate. Ea este cea care ne amintește că succesul obținut cu orice preț este, în cele din urmă, o construcție fragilă și efemeră. Pentru că, în momentul în care pierzi bunătatea primară și capacitatea de a-l vedea pe celălalt ca pe un om, nu mai rămâne mare lucru din noblețea pe care pretindem că o reprezentăm.

„Familia rămâne, înainte de toate, un spațiu al siguranței. Este locul în care poți fi tu însuți fără prea multe explicații și fără prea multe măști”

-Ați crescut într-o casă în care poezia, arta și cărțile de drept au conviețuit firesc. Ce a rămas cel mai adânc din acea lume în felul în care priviți oamenii, în felul în care iubiți și în felul în care alegeți, astăzi, să vă așezați în viață?

- Cred că lucrul cel mai profund care a rămas din acea lume a copilăriei mele este sinceritatea. Am crescut, înainte de toate, într-o casă în care se vorbea mult. Poate mai mult decât era comod uneori. Se vorbea despre sentimente – fie ele frumoase sau mai puţin –, despre literatură, despre istorie, despre drept și ideea de dreptate, despre viața compozitorilor, despre cărți, despre oameni, despre timpuri etc.. Se vorbea, de fapt, despre viață în toate nuanțele ei.

Această libertate a conversației a fost, cred, una dintre cele mai importante forme de educație pe care le-am primit. Pentru că, atunci când crești într-un spațiu în care ideile și emoțiile pot fi spuse fără teamă, înveți foarte devreme că adevărul – chiar și atunci când este incomod – este preferabil convențiilor liniștitoare.

Probabil tocmai de aceea, în timp, am ajuns să îmbrățișez sinceritatea ca pe un fel de scut. Uneori m-a protejat, alteori m-a expus mai mult decât ar fi fost prudent. Mi-a adus, fără îndoială, și avantaje, și mici dezavantaje. Dar nu am știut niciodată să trăiesc altfel.

Pentru mine, sinceritatea nu este neapărat o virtute spectaculoasă, ci mai degrabă o formă de igienă interioară. Este felul în care rămân în acord cu mine însămi. Și cred că, dacă într-o zi aș renunța la ea doar pentru a face lucrurile mai simple sau mai convenabile, aș avea sentimentul că am devenit, fără să vreau, un fel de impostor în propria mea viață.

- Dincolo de profesie și de toate responsabilitățile pe care le purtați firesc, ce înseamnă pentru dumneavoastră o familie adevărată? Și care credeți că este rostul femeii în această alcătuire tainică în care se leagă iubirea, echilibrul, răbdarea și continuitatea?

- Pentru mine, familia rămâne, înainte de toate, un spațiu al siguranței. Este locul în care poți fi tu însuți fără prea multe explicații și fără prea multe măști. Locul în care ești acceptat și iubit chiar și în zilele mai puțin luminoase, când nervii, oboseala sau presiunea vieții de zi cu zi ne fac, uneori, mai puțin răbdători decât ne-am dori.

Cred că o familie adevărată funcționează tocmai prin această formă discretă de solidaritate. Fiecare membru are un rol al său, esențial, chiar dacă uneori invizibil. Nu doar femeia ține echilibrul unei case. Femeia este, înainte de toate, tot un om, supus acelorași fragilități și greutăți ale vieții.

În același timp însă, natura a așezat în femeie o anumită predispoziție către grijă, către ocrotire, către acea atenție tăcută cu care observă și liniștește lucrurile din jur. Dar acest rol nu trebuie înțeles ca o povară solitară. Într-o familie adevărată, responsabilitatea echilibrului se împarte firesc. Sunt momente în care bărbatul preia mai mult, alteori copilul, alteori bunicii. Iar această alternanță este, de fapt, semnul unei familii vii.

Cred că, în vremurile noastre, nu mai putem vorbi atât despre obligații fixe, cât despre disponibilitatea fiecăruia de a răspunde nevoilor momentului. O familie nu este un sistem rigid de roluri, ci o formă de cooperare afectivă.

Iar dacă există un „rost” al femeii în această alcătuire tainică, cred că el nu este acela de a purta singură povara armoniei, ci de a păstra vie acea căldură care face ca o casă să nu fie doar un loc în care locuim, ci un loc în care ne întoarcem cu adevărat.

- Ce misiune are soțul în arhitectura unei vieți împărtășite? Cum vedeți rolul bărbatului alături de o femeie care gândește, simte, construiește și susține, astfel încât între ei să existe nu concurență de orgolii, ci încredere, sprijin și creștere împreună?

- Cred că am avut, în această privință, un mare noroc – sau poate ceea ce unii ar numi destinul bun de a întâlni, foarte devreme în viață, omul alături de care să creşti. Eu şi soţul meu ne-am cunoscut în anii adolescenţei și, într-un fel, ne-am format împreună. Ne-am modelat unul pe celălalt, am traversat etape diferite ale vieții și, treptat, am devenit acel „tot” în care fiecare parte ajunge să simtă, aproape instinctive, nevoile celeilalte.

Poate tocmai de aceea nu sunt cea mai potrivită persoană să definesc, în termeni generali, rolul bărbatului în arhitectura unei vieți împărtășite. Experiența mea este una fericită și, probabil, tocmai de aceea aș cere prea mult dacă aș transforma-o într-o regulă.

Dacă ar fi totuși să numesc un singur rol esențial, cred că acesta este cel al prietenului adevărat. Al omului suficient de sincer încât să îți spună ce gândește, dar suficient de atent încât să nu te rănească. Al celui care te poate îndruma discret, fără să îți impună direcții și care îți respectă libertatea de a descoperi şi singur drumul.

Într-o astfel de relație, aşa cum o trăim şi noi, nu există concurență de orgolii, pentru că succesul unuia nu este perceput ca o amenințare pentru celălalt, ci ca o reușită comună. Cred că rolul cel mai frumos al unui bărbat într-o viață împărtășită este acela de a fi acea prezență stabilă, acea „plasă de siguranță” despre care nu vorbești des, dar despre care știi că există întotdeauna atunci când, inevitabil, îţi mai pierzi echilibrul.

Iar când doi oameni reușesc să construiască acest tip de încredere, viața devine o formă de creștere împreună, chiar şi când acest “împreună” nu este întotdeauna şi unul fizic, tangibil (pentru că da, se poate şi aşa).

„Ceea ce rămâne definitoriu pentru un om nu sunt succesele sau pozițiile sociale, ci fidelitatea față de propriul său caracter”

- Privind spre fiica dumneavoastră, aflată la vârsta marilor promisiuni, și spre băiețelul care începe abia acum să înțeleagă lumea, cum ați vrea să arate timpul în care ea va deveni femeie și cel în care el va deveni bărbat? Ce ați dori să știe ea despre feminitate și el despre puterea de a fi bun, drept și delicat?

- Copiii mei sunt, înainte de toate, o sursă constantă de inspirație, de mândrie și de bucurie zilnică. Privindu-i, înțelegi foarte repede că viitorul nu este doar o idee abstractă, ci ceva care se dezvoltă chiar sub ochii tăi.

Desigur, ca orice părinte, mi-aș dori ca lumea în care vor trăi să fie una blândă, cu o istorie mai liniștită, cu un cadru social corect și cu oportunități reale pentru fiecare. Dar, dincolo de aceste dorințe firești, cred că lucrul cel mai important rămâne ceea ce reușim să sădim în ei.

Indiferent de cum vor arăta vremurile lor, sunt convinsă că valorile pe care le poartă deja în suflet îi vor ajuta să găsească, de fiecare dată, forma potrivită de a fi ei înșiși în fața vieții.

Fiicei mele - Eva-Lorena - mi-aș dori să îi rămână mereu limpede că feminitatea este un dar prețios. Nu o slăbiciune și nici ceva de ascuns, ci o formă de forță delicată, care nu trebuie abandonată nici în fața dificultăților, nici în fața presiunilor lumii.

Iar fiului meu - Carol-Ştefan - mi-aș dori să îi rămână mereu aproape ideea că adevărata putere a unui bărbat nu stă în duritate, ci în capacitatea sa de a rămâne drept, atent la reguli, dar și profund uman. În a înțelege că rigoarea și bunătatea nu se exclud, ci se completează.

Dacă vor reuși să păstreze aceste repere simple – respectul pentru sine, pentru ceilalți și pentru ceea ce este drept – cred că vor putea trece cu demnitate prin orice fel de timpuri.

- Educația începe în copilărie, dar se desăvârșește, poate, abia la maturitate sau nici măcar atunci. Ce credeți că este esențial în formarea unui copil și ce rămâne definitoriu în formarea unui adult pentru ca omul să nu-și piardă, odată cu anii, nici caracterul, nici blândețea, nici capacitatea de a iubi și de a fi loial?

- Cred că educația începe, într-adevăr, în copilărie, dar procesul acesta, sau în alte cuvinte, tendinţa spre propria desăvârşire, nu se încheie niciodată cu adevărat. Ea continuă toată viața, prin alegerile pe care le facem și prin felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.

În formarea unui copil cred că esențial este să îi fie sădite câteva valori simple, dar solide: respectul pentru adevăr, pentru muncă, pentru oameni și pentru sine. Copilul nu reține doar ceea ce i se spune, ci mai ales ceea ce vede în jurul lui. De aceea, familia are un rol decisiv. Ea oferă primele repere morale, acea busolă interioară la care ne întoarcem, uneori fără să ne dăm seama, toată viața.

De-a lungul anilor am primit de câteva ori un sfat care, la momentul respectiv, mi s-a părut frumos, dar poate puțin abstract: „să nu îți trădezi niciodată sufletul.” Abia mai târziu am înțeles adevărata greutate a acestor cuvinte.

Există momente în viață când ești pus în situația de a alege între a rămâne fidel valorilor tale sau a te adapta unor presiuni exterioare care te-ar face, poate, mai confortabil acceptat. În astfel de momente am stat mult în fața propriei conștiințe și m-am întrebat dacă merită să devii altceva decât ceea ce ești doar pentru a obține anumite avantaje.

După o introspecție sinceră, am ales să rămân aceeași persoană pe care o cunosc. Iar dacă, uneori, acest lucru presupune și anumite costuri sau renunțări, cred că este un preț mic în comparație cu ceea ce protejezi - libertatea de a trăi în acord cu tine însuți.

Pentru că, în cele din urmă, ceea ce rămâne definitoriu pentru un om nu sunt succesele sau pozițiile sociale, ci fidelitatea față de propriul său caracter. Iar dacă reușești să păstrezi această fidelitate, cred că nu îți vei pierde nici blândețea, nici capacitatea de a iubi și nici loialitatea față de oamenii și valorile care te-au format.

- Dacă ar fi să lăsați copiilor dumneavoastră câteva repere pentru viață — despre valoare, prietenie, demnitate, feminitate, iubire și felul în care un om își păstrează sufletul curat într-o lume tot mai neliniștită — care ar fi acelea?

- Cred că mă aflu într-o perioadă a vieții în care lucrurile încep să se simplifice. Şi nu pentru că viața ar deveni mai simplă, ci pentru că experiența te obligă, într-un fel, să extragi esențialul din ea. În timp înveți că multe dintre lucrurile care păreau decisive sunt, de fapt, trecătoare, iar cele care contează cu adevărat sunt surprinzător de puține.

Dacă ar fi să le las copiilor mei câteva repere pentru viață, le-aș spune, de fapt, ceea ce încerc să le şi arăt în fiecare zi, prin felul în care trăiesc: să fie atât de buni pe cât simt ei că pot fi, dar fără să își trădeze vreodată demnitatea.

Le-aș spune să nu se autoflageleze emoțional pentru lucruri care nu depind de ei și să nu își construiască valoarea prin aprobarea altora. Să nu tragă niciodată de oameni care nu îi vor și să nu rămână în locuri sau în situații care îi micșorează sau îi fac să se îndoiască de propria lor valoare.

Le-aș mai spune să aibă curajul de a pleca atunci când simt că un drum nu le mai aparține și curajul de a rămâne acolo unde există respect, loialitate și afecțiune adevărată.

Iar dincolo de toate aceste lucruri, le-aș dori să nu uite niciodată să iubească viața cu toată intensitatea ei. Să se bucure de ea cu pasiune, cu curiozitate și cu recunoștință. Pentru că, în fond, aceasta este singura certitudine pe care o avem - viața pe care o trăim acum. Și ar fi păcat să trecem prin ea cu sufletul pe jumătate închis.

A consemnat Maura ANGHEL