„Trecutul trăiește în oameni”,  spune Maria Rados, profesor de istorie la LIIS Iași

În fiecare an, odată cu luna martie, Ziarul Evenimentul oferă în dar, în semn de prețuire, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor.

Astăzi stăm de vorbă cu Maria Rados, profesor de istorie de la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași.

Pentru Maria Rados, istoria nu este doar o succesiune de date și evenimente, ci o formă profundă de a înțelege oamenii, libertatea și fragilitatea lumii în care trăim. În acest dialog, invitata noastră vorbește despre rădăcini, despre școală, despre elevii de astăzi și despre felul în care trecutul poate forma nu doar minți informate, ci și conștiințe libere.

- Vă invit la o călătorie în trecut. Când ați simțit că istoria nu e doar o materie, ci un fel de a înțelege oamenii — și ce v-a făcut să rămâneți, an după an, în fața unei clase?

- Cred că întâlnirea mea cu istoria s-a produs înainte de a ști să o numesc astfel. În verile copilăriei petrecute în satul bunicilor mei, Curechiștea (jud. Neamț), am învățat că trecutul trăiește în oameni. Bunicul meu, veteran de război, purta în tăcerile lui mai multă istorie decât orice manual. Bunica, o gospodină neobosită, mi-a transmis valori simple și solide: demnitatea muncii, respectul pentru pământ și pentru libertate. Mai târziu, în liceu, profesorul de română, Radu Zaharescu, și cel de istorie, dl. prof. Iulius Buțincu, au deschis pentru mine o lume a ideilor și a poveștilor vii. În familie am avut și un unchi profesor de istorie, Vasile Vrânceanu, ale cărui povești și iubire pentru istorie mi-au întărit ideea că trecutul este o responsabilitate.

- Dacă v-ați privi cariera ca pe o hartă, care au fost reperele ei: un profesor care v-a format, un moment de cotitură, o generație de elevi care v-a schimbat?

- Un moment definitoriu al alegerii carierei mele a fost decembrie 1989. Eram în clasa a X-a și trăisem până atunci într-o cultură a fricii: ni se spusese să tăcem, să nu ascultăm posturi precum Europa Liberă sau Vocea Americii, să nu avem încredere nici măcar în cei din jur. Revoluția mi-a dat sentimentul că universul se deschide: puteam gândi liber, puteam spune ce cred. Drumul spre Facultatea de Istorie din Iași a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a venit în mod firesc. Am fost a patra la admitere. În facultate am descoperit fascinația pentru istoria modernă universală și l-am studiat pe Klemens von Metternich, învățând că trecutul se construiește din nuanțe și echilibre fragile. În 1997, am reușit a doua la concursul de titularizare și am devenit profesor titular la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași, la îndemnul profesorului Alexandru-Florin Platon, care a intuit potențialul acelei școli. Acolo m-am îndrăgostit de ideea unei educații orientate spre viitor. Întâlnirea cu colegii de informatică Emanuela Cerchez și Marinel Șerban a fost un moment de cotitură: am descoperit pasiunea pentru softuri educaționale și pagini web. Împreună am obținut prima finanțare europeană pentru un laborator în care se desfășurau opționale de istorie pe calculator, iar proiectele realizate cu elevii au dus la inițierea, în 2003, a primului concurs național în care informatica avea partener o altă disciplină: „Istorie și societate în dimensiune virtuală”. Am realizat apoi softul educațional „Independența de stat a României” și am obținut premii la competițiile Cupa Siveco.

- O generație care m-a schimbat profund a fost cea alături de care am înființat Cercul de Istorie „Privire în trecut”. Împreună am realizat reviste, am participat la concursuri, am câștigat premii — între care proiectul „Un altfel de Muzeu în școala ta”, organizat de IICCMER — am creat primul teatru de umbre cu tematică istorică, am inițiat acțiuni caritabile și am cercetat comunitățile etnice din Iași (evreii și grecii).

Experiența de inspector școlar pentru istorie și științe socio-umane în județul Iași (2016–2020) mi-a oferit o perspectivă sistemică asupra educației. În perioada pandemiei am coordonat elaborarea unor ghiduri metodologice pentru predarea disciplinelor socio-umane cu ajutorul resurselor digitale și am inițiat un proiect pilot interdisciplinar de integrare a educației financiare: 42 de profesori, 14 discipline, 24 de școli. Resursele create au fost publicate pe platforma Școala de bani.

În 2020 m-am înscris la Școala Doctorală, finalizată în 2023 cu distincția Summa Cum Laude, cu teza Inspecția școlară în Moldova la începuturile învățământului public: genealogie instituțională, practici, protagoniști.

În plan editorial, anul 2024 a adus realizarea, alături de colegii Aurel Soare, Irina Ema Săvuță și Iuliana Căplescu, a manualului Istoria evreilor. Holocaustul, clasat pe locul I la evaluarea Ministerului Educației și în preferințele profesorilor. În anul următor, împreună cu aceeași echipă, căreia i s-a alăturat Mariana Gheorghe, sub coordonarea cercetătorului Dorin Dobrincu (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”), am realizat manualul Istoria comunismului din România, evaluat, de asemenea, pe primul loc.

La nivelul liceului, am coordonat două ghiduri dedicate inovației didactice:
eLIIS. Resurse educaționale și instrumente privind învățarea online (2021) și
Arhitectura învățării inteligente. Ghidul resurselor educaționale AI dezvoltate de LIIS (2025).

Privind în urmă, înțeleg că drumul meu nu a fost despre acumulări, ci despre sens. Despre încercarea de a face din istorie o experiență vie, capabilă să formeze nu doar minți informate, ci conștiințe libere.

-Cum sunt elevii de astăzi când întâlnesc trecutul: mai curioși, mai sceptici, mai grăbiți? Ce îi atrage și ce îi îndepărtează de istorie — și cum îi aduceți dvs. înapoi, cu blândețe?

- Elevii de astăzi sunt mai grăbiți, dar nu mai puțin sensibili la adevăr. Trăiesc într-o lume a răspunsurilor imediate, însă caută autenticitate și sens. Îi atrag poveștile reale, destinele individuale și legăturile cu prezentul; îi îndepărtează discursul rigid și supraîncărcarea cu date. Îi apropii prin dialog și investigație: îi invit să compare surse, să observe contradicții, să pună întrebări. Ca dascăli, trebuie să avem răbdarea de a le respecta ritmul și de a le valida curiozitatea.

- Ce vă place la lumea de azi și ce vă neliniștește, privită prin lentila istoricului? Ce credeți că repetăm fără să ne dăm seama — și ce am putea învăța, dacă am avea răbdare?

- Îmi place deschiderea fără precedent a lumii de astăzi: accesul la informație, dialogul între culturi, libertatea de a gândi și de a spune ce credem. Pentru generațiile tinere acestea par firești; pentru noi, cei care am copilărit într-un regim totalitar, rămân un privilegiu. Mă neliniștește însă viteza cu care judecăm și tendința de a simplifica trecutul. Istoria ne arată că radicalizarea începe acolo unde dialogul se oprește. Dacă am avea răbdare, am învăța că libertatea este fragilă, că democrația se hrănește din spirit critic și că memoria este o formă de responsabilitate.

- Ce lecturi v-au crescut, ca profesor, ca om, și la ce cărți reveniți când vreți să vă limpeziți? Dincolo de școală, ce pasiuni vă țin aproape de frumos, ce dor vă însoțește discret și ce regret ați îmblânzit în timp?

- Lecturile care m-au format au fost ferestre spre lume. În adolescență, m-a însoțit întreaga colecție Jules Verne; în anii comunismului, romanele lui au fost pentru mine o formă de evadare și de libertate. După 1989, am descoperit cu nesaț memorialistica secolului XX — pagini precum cele ale lui Primo Levi sau mărturiile din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Dincolo de școală, frumosul îl regăsesc în lucruri simple: liniștea satului copilăriei mele, ritmul anotimpurilor, valorile moștenite de la bunicii și părinții mei. Dorul care mă însoțește discret este cel legat de satul copilăriei mele. Mă gândesc adesea la casa bunicilor mei, rămasă acum nelocuită; mi-e dor de mirosul câmpurilor coapte și de liniștea dealurilor din zona Neamțului.

- Dacă ați putea schimba un singur lucru în felul în care se predă și se înțelege istoria, care ar fi acela?

- Aș oferi profesorului mai multă libertate de a alege și aprofunda conținuturile, de a petrece timp în jurul temelor care îi preocupă cu adevărat pe elevi, fără presiunea de a alerga prin materie. Educația nu ar trebui să fie o cursă contra cronometru, ci un proces de înțelegere. Aș muta accentul de pe memorare pe sens și aplicabilitate: elevul trebuie să știe să pună întrebări, să analizeze surse, să facă legături între trecut și prezent și să înțeleagă consecințele alegerilor umane.

Maura ANGHEL