,,Cultura românească are nevoie de acest eveniment, organizat la Iaşi”

* afirmă sculptorul Aurel Vlad, invitatul special al Ediţiei 2025

Seria de vernisaje şi dezbateri despre arta contemporană din cadrul Lunii Sculptorilor Români a avut numeroşi invitaţi (artişti plastici, curatori, critici de artă) cu prestigiu intern şi internaţional. Între aceştia s-a numărat şi sculptorul Aurel Vlad, născut în 1954, la Galaţi, dar format şi afirmat în Capitală, unde a fost şi profesor la Universitatea Națională de Arte București. A avut expoziţii personale şi de grup în Italia, Germania şi România şi a participat la simpozioane de sculptură în Danemarca, Spania, Estonia şi în ţară. Între cele mai cunoscute lucrări de artă monumentală pe care le-a realizat se numără Cortegiul Sacrificaților, un grup statuar din bronz amplasat în curtea interioară a fostei închisori de la Sighet (Maramureş), acum Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului și Rezistenței. Aurel Vlad oferă Iaşului, în cadrul LSR, o expoziţie personală la Baia Turcească şi alte lucrări în Cupola Palatului Braunstein, precum şi lângă acesta, la Palatul Roznovanu şi în faţa Palatului Culturii.

- Maestre Aurel Vlad, organizatorii v-au anunţat ca fiind invitatul special al ediţiei a V-a a Lunii Sculptorilor Români. Care ar fi considerentele?

- Oricare dintre noi, cei care expunem la Iaşi, putea să fie invitat special. M-au ales pe mine poate datorită vârstei, poate și datorită faptului că am fost profesor 30 de ani… Așa mi s-a oferit mie această misiune, să fiu un fel de vornic în această „petrecere culturală”, să trag lumea după mine. Dar, pe de altă parte, sigur că am venit şi cu multe lucrări. Două maşini au fost pline. Una dintre lucrări are şi un personaj la 2,80 m, pe care l-am instalat în faţa Palatului Culturii. Sigur că mă simt bine că pot să fiu reprezentant special al acestui minunat festival. Mie îmi place această denumire, Luna Sculptorilor Români, pentru că e o sărbătoare a artei noastre, care a început chiar de ziua de naştere a magistului Constantin Brâncuşi. Şi uite că noi, peste o sută şi ceva de ani, ne gândim la el, îl omagiem prin talentul nostru şi ne bucurăm că ne-a pus pe drumul acesta.

„Dacă citim articole din anii '30-'40 sau chiar mai aproape, 1960-1970, când am deschis eu ochii şi citeam Revista Arta, existau nişte ,,lideri” de care nu se mai ştie nimeni, lideri, mă rog, nişte oameni importanţi care erau aşezaţi pe simezele principale. Lumea, istoria, timpul a selectat şi a scos la suprafaţă pe alţii”.

- Permanent, sculptura românească se raportează la marele Brâncuşi. Genialitatea lui este singurul şi cel mai important reper al celor care modelează lemnul, piatra, bronzul şi nu poate fi depăşită de contemporani?

- Nu ne raportăm întotdeauna aşa, dar în momentele astea ne place să pomenim pe cei care au fost înaintaşii noştri şi prin opera lor au făcut cunoscut acest popor în lume: Brâncuşi, Enescu, Cioran, Brauner şi mulţi alţii. Toţi sunt înaintaşi care merită să fie pomeniţi. În cee ace fac, eu nu plec de la Brâncuşi, cu toate că am foarte multe din ce spunea el, că trebuie să munceşti cu o operă de artă, că arta înseamnă multă sudoare. Eu sunt un sculptor figurativ, urmăresc să mă pun într-o zonă a expresionismului, iar Brâncuşi nu făcea acest lucru. Dar întotdeauna când mă întâlnesc cu opera lui, ştiu că mă aflu în faţa unui deschizător de drumuri. De fapt, Brâncuşi a şi închis drumul pe care a pornit, dar cei care vin după aceea se apropie de el prin valorile pe care le-a cultivat. George Apostu este unul apropiat de Brâncuşi, dar nu prin formă. Uite, mă gândesc că ciclul numit „Tată şi fiu” al lui Apostu cred că se referă la faptul că el s-a considerat un fiu al marelui Brâncuşi. E un ciclu minunat, cu o forţă,cu o energie care ar putea să vorbească despre această legătură între înaintaşii noştri.

- Cum vă poziţionaţi atunci când unii sau alţii, critici sau ziarişti, încearcă să facă ierarhii în rândul artiștilor plastici?

- Da, uneori aceste lucruri sunt bune, ca să mai afli de unii, de alţii din lumea artei. Vezi care-i mai tânăr, care-i mai bătrân, ce-au mai făcut. Dar, de obicei, ele sunt făcute ca să fie destructurate de timp, de istorie. Dacă citim articole din anii '30-'40 sau chiar mai aproape, 1960-1970, când am deschis eu ochii şi citeam Revista Arta, existau nişte ,,lideri” de care nu se mai ştie nimeni, lideri, mă rog, nişte oameni importanţi care erau aşezaţi pe simezele principale. Lumea, istoria, timpul a selectat şi a scos la suprafaţă pe alţii.

- Dumneavoastră, cum aţi apărut în „prima linie”? Credeţi că remarcabila lucrare de la Sighet a fost cea care v-a creat anvergura de imagine?

- Lucrarea de la Sighet a fost o şansă, dar ea a apărut, de fapt, pentru că eu eram un om în plină acţiune, cum sunt şi acum. Acest grup statuar a fost gândit de mine să fie amplasat într-o piaţă mică, căutam prin Sibiu, prin acea regiune din Transilvania. Eram deja un sculptor cunoscut, aveam câteva premii importante, când am finalizat „Cortegiul Sacrificaţilor”. Lucrarea a ajuns acolo datorită a doi oameni, Dorana Coşoveanu şi Ştefan Câlţea, care se ocupau în acel moment de aspectul închisorii de la Sighet şi m-au invitat să pun acolo lucrarea pentru o perioadă. Apoi mi-au transmis că vizitatorii, încărcaţi emoţional de mesajul acesteia, au cerut să rămână acolo. Sigur, pentru mine a devenit un reper şi o şansă de a fi cunoscut de un public mai larg, pentru că lumea care o vede, dincolo de emoţia pe care o trăieşte în acel loc, mă asociază cu un lucru bun. M-au căutat diverse persoane apoi, au aflat despre creaţia mea şi mi-am dezvoltat aria de pătrundere în societate.

„Dacă ai o şansă bună, se poate trăi. Dacă ai un galerist bun. Greu de dat un sfat. Astăzi sunt mai multe oportunităţi, proiecte diverse, dar creatori mai numeroşi. În 1990, chiar la început, pentru că m-a prins Revoluţia cu lucrări multe în atelier, am făcut o expoziţie chiar în aprilie şi am vândut mult. Erau mulţi oameni care veneau la atelierele artiştilor să vadă cum am ieşit din marasmul comunist şi doreau să plece şi cu nişte lucrări acasă”.

- Oameni, chipuri, trăiri. Sunt elemente semnificative ale operei dumneavoastră.

- Sunt un om care iubesc foarte mult omul, creaţia supremă pe Pământ. Şi mă uit la el ca la o bijuterie. Dar am o altă expresie, că mă uit la el precum câinele din curte, care îl păzeşte şi îl apără. Sigur că în lucrul meu încerc să-l apăr, etalându-i starea când e trist, când suferă, cu emoţiile grele pe care le trăim şi pe care trebuie să le depăşim întotdeauna. Eu nu îndemn la prăbuşire când fac un om prăbuşit şi când vorbesc de durere. Dimpotrivă, spun că ele fac parte din noi şi că nu trebuie să ne fie ruşine de ea, să mergem mai departe şi să depăşim situaţia, să creştem.

- Se poate trăi din arta sculpturii?

- Dacă ai o şansă bună, se poate trăi. Dacă ai un galerist bun. Greu de dat un sfat. Astăzi sunt mai multe oportunităţi, proiecte diverse, dar creatori mai numeroşi. În 1990, chiar la început, pentru că m-a prins Revoluţia cu lucrări multe în atelier, am făcut o expoziţie chiar în aprilie şi am vândut mult. Erau mulţi oameni care veneau la atelierele artiştilor să vadă cum am ieşit din marasmul comunist şi doreau să plece şi cu nişte lucrări acasă. Eu lucram la Întreprinderea „Marmura” din Bucureşti, unde fusesem repartizat după facultate. Şi, văzând interesul oamenilor pentru ce făceam, m-am dus la tata şi i-am zis că îmi dau demisia de la „Marmura” pentru a mă dedica mai mult activităţii din atelier. Şi tata a zis: „E bine, măi băiete, bravo că ai reuşit să câştigi bani din ce ai făcut, să te bucuri de ei.” Şi zice: „Dar eu cred că totuşi e bine să ai un serviciu, nu se ştie cu arta.” Apoi, am plecat într-o tabără internaţională cu gândul că nu o să mă mai întorc niciodată la fabrică. Nu m-am mai întors, într-adevăr, pentru că am primit invitaţia să predau la Universitatea de Arte. Şi a fost şi asta o şansă minunată, pentru că lucrul cu studenţii a fost un câştig pentru mine.

Relaţia cu generaţiile de tineri artişti m-a ţinut proaspăt, viu. Am căutat ca mereu să mă duc cu ceva nou în faţa lor, să le stimulez capacitatea creativă.

- Vorbeam mai devreme de magistru şi discipol, de tata şi fiu. Există un fiu spiritual, care vă calcă apăsat pe urme?

- Da, eu consider pe foarte mulţi dintre cei care mi-au fost studenţi, că sunt într-un fel fii spirituali. Atunci când îi întâlnesc, ei au o mare bucurie să mă vadă şi simt asta, după cum mă privesc, după cum mă descoasă în legătură cu preocupările mele artistice, după cum sunt tentaţi să-mi sară în ajutor, dacă e nevoie. Sunt creativi şi duc stindardul sculpturii mai departe, au expoziţii, fac monumente, ceea ce eu n-am făcut la vârsta lor, au comenzi… Şi nu este doar unul. Mă feresc într-adevăr să dau nume, să nu ratez pe unul pentru că sunt mai mulţi cu o forţă expresivă. Îi iubesc pe toţi. Şi, cum v-am mai spus, timpul ne validează arta. Şi aici sunt câţiva foarte valoroşi, Costin Ioniţă şi Virgil Scripcariu. Sper ca publicul să-i caute şi să se bucure de lucrările lor.

„Am fost atent la istoria Iaşului, am citit, m-am documentat, ştiu poveştile locului. Iar acum, la LSR, prin ceea ce fac ieşenii, Primăria, instituţiile culturale, comunitatea artiştilor plastici, am fost impresionat extraordinar”.

- Nu vă aflaţi prima dată la Iaşi. Ce simţiţi când călcaţi pe asfaltul Iaşului, considerat Capitală Istorică a României, Capitală culturală a ţării, care organizează astfel de evenimente?

- Vin de fiecare dată cu emoţii. Am mai expus cu câţiva ani în urmă, la Galeria Dana. În timpul când predam, eram şi evaluator ARACIS şi veneam la Universitatea de Arte. Lucrul acesta m-a adus de multe ori aici şi aşa am avut şi sentimentul că pot să contribui şi eu cu ceva la istoria artei din Iaşi, pentru că mă ocupam de învăţământ, în sensul în care îmi ceream funcţia aceea, şi aveam contact cu artiştii consacraţi-cadre didactice, dar şi cu studenţii, viitori creatori. Dar am fost atent la istoria Iaşului, am citit, m-am documentat, ştiu poveştile locului. Iar acum, la LSR, prin ceea ce fac ieşenii, Primăria, instituţiile culturale, comunitatea artiştilor plastici, am fost impresionat extraordinar. Deschiderea domnului primar pentru cultură reprezintă nu doar o şansă şi un imbold pentru artişti, ci şi un beneficiu pentru locuitorii oraşului, cu foarte mulţi tineri din toată Moldova şi din străinătate, care studiază aici. Ei au prilejul să vadă şi să înţeleagă arta contemporană. Este un eveniment minunat, care trebuie să crească de la an la an. Noi, sculptorii români, avem nevoie de un festival mare, vestit, care să-şi facă o tradiţie şi în care să-şi dorească fiecare să vină, aşa cum se întâmplă la Festivalul Enescu, la Festivalul de Teatru de la Sibiu, şi mai sunt şi altele. Sigur, trebuie fonduri, dar este o investiţie pe termen lung, care va ridica nivelul culturii naţionale. Aşa că, ieşeni, susţineţi Luna Sculptorilor Români!

Vasile ARHIRE