Dramă colectivă în învățământul ieșean

Într-un moment în care sistemul de învățământ românesc se confruntă cu una dintre cele mai acute crize de personal din ultimii ani, o cifră aparent simplă capătă proporții explozive: 138 de cadre didactice din județul Iași au cerut, într-un singur an, schimbarea contractelor din durată determinată în contracte pe durata viabilității postului.

Nu este doar o statistică — este simptomul unei tensiuni profunde, al unei realități care fierbe în tăcere și care amenință să zguduie din temelii stabilitatea școlii românești.

În spatele acestor cereri se ascunde o dramă colectivă. Profesori calificați, unii cu grad didactic sau aflați în pragul definitivării, sunt prinși într-un sistem care pare să le ofere oportunități, dar le refuză siguranța. Statutul „pe durata viabilității postului” devine, în mod paradoxal, o promisiune ambiguă: nici stabilitate deplină, nici flexibilitate reală. Este o zonă gri în care mii de cadre didactice din întreaga țară trăiesc cu incertitudinea zilei de mâine.

Deși cadrul legal este stabilit prin Legea nr. 198/2023, care ar trebui să aducă ordine și predictibilitate, realitatea din teren arată cu totul altfel. Legislația permite mai multe forme de angajare, dar aplicarea ei creează diferențe, blocaje și frustrări. Profesorii nu cer privilegii, ci stabilitate — însă se lovesc de un sistem birocratic complex, în care fiecare pas depinde de decizii administrative, de existența posturilor și de criterii care, de multe ori, scapă controlului lor.

Accesul la titularizare, considerat „sfântul graal” al carierei didactice, rămâne condiționat de concursuri, note minime și posturi disponibile. Chiar și cei care obțin rezultate bune nu au garanția unui traseu profesional stabil. Pentru debutanți, lipsa definitivării transformă orice succes într-o victorie temporară, iar promisiunea unui contract pe perioadă nedeterminată devine o țintă îndepărtată.

În paralel, responsabilitatea pentru stabilirea posturilor — dacă sunt vacante, rezervate sau viabile — este transferată către unitățile de învățământ și inspectorate. Această descentralizare aparent tehnică creează, în realitate, un haos administrativ subtil: reguli diferite, interpretări diferite, șanse diferite. Într-un județ, un profesor poate avea o perspectivă clară de stabilitate; în altul, aceeași situație se poate transforma într-un blocaj total.

Pentru anul școlar 2026–2027, metodologiile adoptate promit o gură de oxigen: posibilitatea ca profesorii angajați pe durata viabilității postului să fie repartizați pe perioadă nedeterminată. Dar această oportunitate vine cu o listă lungă de condiții — existența postului, deciziile conducerii, rezultatele anterioare — transformând speranța într-un joc al probabilităților, nu într-o certitudine.

Între timp, profesorii sunt obligați să jongleze permanent cu mecanismele de mobilitate: întregirea normei, completarea acesteia, schimburi de posturi, mutări între școli. Pentru un observator extern, acestea pot părea instrumente flexibile. Pentru cei din interior, ele devin însă un traseu obositor, o cursă continuă pentru a obține ceea ce ar trebui să fie normal: un loc stabil de muncă.

La nivel național, peste 8.000 de norme didactice sunt ocupate de cadre angajate pe durata viabilității postului. Această cifră transformă problema dintr-un caz punctual într-o criză sistemică. Într-un paradox greu de ignorat, sistemul educațional depinde de acești profesori pentru a funcționa, dar nu le oferă stabilitatea necesară pentru a rămâne.

Posibilitatea de a transforma contractele în unele stabile există, dar este presărată cu condiții stricte: examene promovate, note minime, posturi disponibile. Fiecare criteriu devine o barieră, fiecare etapă — un test suplimentar. În acest labirint birocratic, cariera didactică nu mai este un drum, ci o succesiune de obstacole.

Astfel, ceea ce începe ca o cerere administrativă — 138 de solicitări într-un județ — se transformă într-un semnal de alarmă la nivel național. Profesorii nu mai cer doar drepturi, ci predictibilitate. Nu mai cer doar recunoaștere, ci stabilitate reală.

Pentru că, în final, dincolo de legi, metodologii și proceduri, miza este una profundă și imposibil de ignorat: viitorul educației depinde de stabilitatea celor care o susțin zi de zi. Iar atunci când profesorii trăiesc în incertitudine, întreaga construcție a sistemului începe să se clatine. Carmen DEACONU