Imaginile surprinse pe o stradă din Constanța, în care o fetiță de opt ani este trasă de păr și bruscată de propria mamă, au provocat un val de indignare. Copilul încerca să fugă, în timp ce mai mulți oameni aflați în apropiere au intervenit pentru a opri agresiunea.

Autoritățile au deschis un dosar penal pentru violență în familie, iar copiii femeii au fost plasați temporar în grija bunicii paterne, potrivit informațiilor prezentate de Asociația „Justiție pentru Minori” Iași.

Cazul a fost urmat de explicații legate de epuizarea mamei, de dificultățile creșterii copiilor fără ajutor și de presiunile materiale. Reprezentanții asociației ieșene avertizează însă că explicațiile nu trebuie transformate în justificări pentru abuz.

„Copilul nu este supapa frustrărilor părinților”

Avocatul Geta Lupu, președintele Asociației „Justiție pentru Minori” Iași, susține că societatea trebuie să înceteze să mute centrul discuției de la copilul agresat către adultul care a recurs la violență.

Viața unui părinte singur poate însemna lipsuri, nopți nedormite, anxietate și o presiune greu de suportat. Niciuna dintre aceste situații nu oferă însă dreptul de a lovi, umili sau teroriza un copil.

„Copilul nu este terapeutul părinților. Nu este supapa frustrărilor. Nu este ținta neputințelor. Nu este locul unde adulții își descarcă furia”, este mesajul transmis de organizația ieșeană.

În opinia reprezentanților asociației, compasiunea pentru părintele aflat în dificultate nu trebuie să conducă la ignorarea suferinței copilului. Sprijinul social și psihologic este necesar, dar trebuie însoțit de protejarea imediată a minorului.

Rănile care nu se văd pot rămâne întreaga viață

Faptul că un copil nu prezintă răni grave sau urme vizibile nu înseamnă că agresiunea nu va avea consecințe. Frica trăită în relația cu propriul părinte poate afecta încrederea, capacitatea de a construi relații sănătoase și modul în care copilul va percepe iubirea și autoritatea.

Un minor agresat poate ajunge să creadă că violența este o formă firească de educație sau că umilința trebuie acceptată în familie. Aceste modele riscă să fie repetate mai târziu, inclusiv în relațiile de adult.

Asociația „Justiție pentru Minori” atrage atenția și asupra expresiei des întâlnite în România: „Și pe mine m-au bătut părinții și am ajuns bine”. O astfel de afirmație contribuie la normalizarea violenței și la transmiterea ei de la o generație la alta.

Un copil care ascultă pentru că se teme nu este un copil educat, ci unul speriat. Disciplina bazată pe frică nu construiește responsabilitate, ci tăcere și neîncredere.

Protecția copilului nu trebuie să înceapă după imaginile virale

Cazul din Constanța arată și limitele intervenției instituțiilor. Autoritățile reacționează, de multe ori, după ce un incident este filmat, distribuit masiv și ajunge în atenția opiniei publice.

Geta Lupu consideră că protecția minorilor trebuie să înceapă înainte de apariția primelor acte de violență. Familiile vulnerabile au nevoie de acces la consiliere psihologică, educație parentală și servicii sociale care să poată identifica situațiile de risc.

Școlile, vecinii, rudele și comunitățile locale au, la rândul lor, responsabilitatea de a nu ignora semnele unui posibil abuz. O intervenție făcută la timp poate opri escaladarea violenței și poate preveni traume care vor fi purtate ani întregi.

Mesajul transmis de organizația din Iași este unul ferm: copilul nu este proprietatea părintelui, nu este un obiect de corecție și nu poate fi făcut responsabil pentru dificultățile sau neputințele adulților.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de adulți care să nu îi facă să trăiască în frică. Iar dreptul la siguranță nu poate fi negociat. Clara DIMA