Iașul copiilor de elită, orașul adulților anxioși. Cum se plătește performanța încă din școală

La Iași, performanța școlară este aproape o marcă de oraș. Capitală universitară, centru al olimpiadelor, al colegiilor de prestigiu, al concursurilor și al unei competiții educaționale care începe tot mai devreme, Iașul a învățat să se privească și prin vitrina reușitei. Aici, copilul bun nu este doar cel curios, creativ sau echilibrat, ci, de multe ori, cel care livrează: note mari, rezultate, premii, clasări, admitere, CV promițător.

În acest peisaj, succesul ajunge să fie nu doar încurajat, ci cerut. Elevii merg din școală în meditații, din meditații în concursuri, din concursuri în alte activități care trebuie să completeze profilul copilului performant. Agenda lor seamănă tot mai puțin cu una de copil și tot mai mult cu un program de adult aflat într-o cursă continuă. Timpul liber devine suspect, odihna pare pierdere de ritm, iar greșeala nu mai este o etapă firească a creșterii, ci o fisură de imagine.

Iașul educat și ambițios are, fără îndoială, motive de mândrie. Numărul elevilor care obțin rezultate foarte bune la competiții, presiunea admiterii în licee de top, goana după facultăți bune și, mai târziu, după cariere solide fac parte din povestea acestui oraș. Numai că există și un revers despre care se vorbește prea puțin. Copiii crescuți în logica performanței continue ajung, nu de puține ori, adulți care funcționează bine în exterior și se prăbușesc în interior.

„Acești adulți ai anxietății nu sunt neapărat cei care au ratat. Dimpotrivă. Sunt adesea cei care au reușit aproape tot ce li s-a cerut. Oameni disciplinați, eficienți, bine pregătiți, apreciați social, dar incapabili să se relaxeze fără vină. Oameni care au învățat devreme că valoarea lor depinde de rezultate și care, ajunși mari, nu mai știu să se privească în afara performanței. Se tem să nu dezamăgească, nu se bucură suficient de reușite și trăiesc cu senzația că trebuie să dovedească mereu ceva.

Fenomenul este cu atât mai vizibil într-un oraș ca Iașul, unde comparația este permanentă. Între școli, între clase, între copii, între trasee de succes. Aici, părinții investesc masiv în educație, profesorii împing standardele sus, iar mediul social recompensează imaginea copilului excepțional. În spatele acestei culturi a meritului se poate instala, însă, o pedagogie periculoasă: aceea în care copilul nu mai simte că este iubit și valorizat pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce produce", a explicat psihoterapeutul Letiția Popa..

Așa apar adolescenții epuizați înainte de vreme, studenții străluciți care nu mai pot duce presiunea și tinerii profesioniști care, deși par impecabili, trăiesc cu atacuri de panică, insomnii, teamă de eșec și perfecționism toxic. Iașul care se laudă, pe bună dreptate, cu excelența sa școlară ar trebui să aibă curajul să vorbească și despre costul emoțional al acestei excelențe.

Problema nu este că orașul își dorește copii buni. Problema apare atunci când copilăria este redusă la performanță, iar dezvoltarea emoțională rămâne în urmă. Când întrebarea dominantă nu mai este „cum te simți?”, ci „ce rezultat ai obținut?”. Când copilul ajunge să creadă că greșeala îi scade valoarea și că odihna îl face mai slab într-o competiție care nu se termină niciodată.

Poate că Iașul are nevoie nu doar de generații strălucite, ci și de generații întregi. Nu doar de elevi cu medalii, ci și de viitori adulți care să poată trăi fără frică permanentă, fără sentimentul că nu sunt niciodată suficient de buni. Un oraș care produce elită, dar pierde liniștea interioară a celor care o compun, riscă să transforme succesul într-o formă elegantă de fragilitate.

În fond, întrebarea adevărată nu este doar câți copii performanți formează Iașul, ci și câți dintre ei vor ajunge adulți capabili să trăiască bine cu ei înșiși, după ce diplomele vor fi puse în sertar. Clara DIMA